Festivaluri pe fugă?

Anii trecuţi – ultimii doi-trei – au fost foarte generoşi cu festivalurile naţionale şi  internaţionale de literatură. Nu a fost ceva neapărat neaşteptat; mai degrabă, îmbucurător fiindcă, spre exemplu, în aceşti ultimi doi-trei ani, fotbalul nu a mai luat partea leului din unele dintre bugetele locale (parte care s-ar fi putut duce spre educaţie, spre cultură, spre ceva în orice caz decent). De asemenea, banii care au trecut către finanţarea unor asemenea manifestări care ţin de un registru al firescului nu au mai fost rezervaţi – exemplul nu e întîmplător, citiţi presa cu privire la acest subiect! – pentru achiziţionarea unor panseluţe al căror cost rivalizează cu acela al unui arbore seqoia.

Nu, desigur că nu este cazul să fim naivi (idealişti, văzduhişti, şamd) şi să credem că asemena investiţii culturale sînt efectul unor convertiri culturale spectaculoase ale minţilor edililor din diverse oraşe. Este mai cuminte, pentru că este mai „în adevăr” să căutăm explicaţiile acolo unde ele există: în perspectiva nu foarte îndepărtată. Şi anume: în sursa motivaţiei de a plasa sau de a încerca să fie plasate unele oraşe pe harta culturală a României – posibilitatea de a deveni peste cîţiva ani, nu mulţi, capitală culturală europeană.

Fapte, nu doar vorbe: au fost 14 oraşe în cursa pentru desemnarea capitalei culturale europene pentru 2021. Au mai rămas, în urma jurizării de anul trecut, patru: Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Baia Mare. Cel mai probabil, marele cîştigător va fi anunţat în toamna acestui an. În multe dintre cele 15 oraşse angrenate în competiţia preliminară au avut loc festivalurile de literară despre care am pomenit mai sus.

Beneficiile faptului de a deveni capitală culturală europeană sînt cît se poate de evidente: este suficient să ne gîndim la exemplul cel mai la îndemînă, Sibiul, pentru a înţelege că „jocul” acesta este unul cu miză foarte mare. Sibiul actulului preşedinte al României, domnul Iohannis, cel în care acesta şi-a forjat un renume pe care, cu fiecare lună de mandat, şi-l pune singur sub semnul întrebării.

Nu cred că este nevoie să listez seria beneficiilor – multiple şi multidirecţionate – pe care le conferă o expunere de un rang precum e cel de care au parte „capitalele culturale europene”; ar lungi foarte mult acest text şi, poate, lectura lui. Dar este important, cred foarte mult aceasta, să punctez faptul că, pentru oraşele perdante, faptul acesta este un test important. Fiindcă, încă o dată, investiţii publice stupide – de genul celor cu panselelor care costă enorm! – sînt de anulat atunci cînd este evident că există posibilitatea altora, mult mai consistente şi mai autentice.

A propos, urmăriţi măcar în acest an cîte dintre oraşele perdante vor continua să susţină cultura, including aceste festivaluri care mi-au oferit pretextul reflecţiilor sumare de mai sus. Va fi, sînt convins, un prilej de reflecţie în marginea acestor fapte ale viitorului imediat. Probabil reflecţii amare. Nu singurul prilej, nu singurele reflecţii de acest gen…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *