Filmele lui Alejandro Gonzáles Iñárritu nu sunt ușor de cuprins într-un gen și nu sunt rezumabile la plot-uri comerciale. Efectiv, ele trebuie văzute atent și integral, pentru eventuale evaluări, iar rezultatul final întrece de multe ori așteptările hermeneutice prea cuminți. Nu poți spune despre ele că ar excela ca dramă, ca thriller sau ca pretențioasă ermetizare estetică, deși se-ntâmplă toate astea, la un loc, de fiecare dată. Între Amores Perros (2000), 21 Grams (2003), Babel (2006), Biutiful (2010) și Birdman or The Unexpected Virtue of Ignorance (2014), de pildă, ca să le amintesc doar pe cele mai cunoscute, există mari diferențe în temă, perspectivă și mesaj. Ele par identice, însă, ca pelicule ambigene ale unui creator foarte original, devorat de pasiunea poveștilor despre oameni. Construcția filmelor sale împrumută ceva din tăietura scriptic-imaginară a unui alt mare mexican, scriitorul Guillermo Arriaga, cu care, adesea, Iñárritu a colaborat, la scenarii. E vorba de impactul uman al dramelor, care au surprins atât prin desfășurarea amplă și contrapunctică a subiectului, cât și prin inteligența cu care sunt intersectate, treptat, destinele aparent disparate ale unor personaje reprezentative. E ca și cum ar fi pus, mereu, lângă mozaicarea formală și țesătura hiperinteligentă din Babel, umanitatea dureroasă și apertura metafizică din Biutiful. Un ”babel” referențial, un epic care explodează spațial și temporal, am spune, dar, în compensație, având frumusețea unor zguduitoare cazuri de viață. Regizorul a avut grijă de fiecare dată să împingă desfășurarea fragmentară a poveștilor sale, astfel încât să implice constante antropologice cu mare efect artistic: căutarea sensului, împlinirea interioară, spațiul securizant și monolitic al familiei, consecințele trădării, prietenia, paternitatea, suferința, empatia, moartea, lumea de dincolo, riscul marilor schimbări existențiale, consecințele tragic-absurde ale unor întâmplări subite etc.
The Revenant (2015, cu Leonardo DiCaprio, Tom Hardy, Domhnall Gleeson și Will Poulter, în rolurile principale) folosește legenda aventurierului frontierist Hugh Glass pentru a proiecta epopeea unei regăsiri după moarte. O mică familie trebuie să se întregească, după ce-a fost ruptă de violența unui eon nefast. Avem din nou o injecție masivă de umanitate ”tare” în interioul unui gen care, altfel, ar fi rămas doar un frumos film de aventuri. Îngroșarea simbolică a ceea ce ar fi trebuit să fie un road movie sau un old western se face prin transformarea vendétei lui Hugh Glass într-un drum al revenirii la viață și la ai săi, într-un parcurs al cunoașterii propriilor limite și al confirmării ideii că dreptatea nu aparține omului, până la capăt.
Cartea care a inspira
t scenariul (The Revenant: A Novel of Revenge, 2002) e numai una dintre multe altele despre Hugh Glass, iar autorul, Michael Punke, a fost conștient de redundanța subiectului, când a conceput-o drept nouă docu-dramă. Cea mai completă lucrare despre personaj e The Saga of Hugh Glass: Pirate, Pawnee and Mountain Man din 1963, a lui John Myers Myers, căreia Punke îi e îndatorat. America secolului XIX nu duce lipsă de aventurieri cu identități multiple, intrați în legende (Meriwether Lewis, William Clark, Wyatt Earp, Herman Melville), așa că e foarte greu să fii și precis, și original, când te apleci asupra unei asemenea tipologii. Cartea lui Punke aduce, poate, câteva informații în plus, o dispunere mai explicită a evenimentelor și, sigur, câteva adaosuri ficționale, pentru a se prezenta ca ”roman”. Născut pe la 1786, în Philadelphia, fost ofițer de marină și pirat în echipajele lui Jean Lafitte, călăuză, războinic Loup Pawnee și vânător de vocație, eroul era, în anii 1820, după cum spune și legenda-i, o piesă importantă în grupurile traficanților de blănuri din ținuturile montane ale Statelor Unite. Existența dură a frontieriștilor se desfășura pendulând între forturi primitive și foarte îndepărtate, iminența atacurilor indienilor, orientarea oarbă după hărți incomplete, lipsa proviziilor esențiale și improbabilitatea câștigurilor din vânzarea blănurilor, toate proiectate pe imensitatea unui teritoriu primitiv, încă necunoscut. Mutilat în august 1823 de un urs grizzly, din ghearele căruia abia a scăpat viu, Hugh Glass a fost jefuit și părăsit repede de tovarășii săi. Decimați de atacurile băștinașilor și de concurența comercianților francezi, aceștia nu voiau să mai ducă, pe drumul de întoarcere, povara unui muribund. După datele istorice, Glass ar fi ajuns înapoi, la Fort Kiowa, târându-se, rănit grav, peste 200 de km, prin sălbăticie, dar datele plănuitei răzbunări sunt incerte. Ar fi murit în 1833, undeva, pe râul Yellowstone, într-un grup atacat de aceiași vechi dușmani ai albilor vânători, indienii Arikara. Iñárritu introduce, în această poveste, între altele, o licență narativă care nu se regăsește nici în cartea lui Michael Punke, nici în celelalte: fundalul unei posibile familii a lui Hugh Glass, alcătuită dintr-o soție indiancă, ucisă în trecut de atacul coloniștilor asupra satului ei băștinaș, și un fiu crescut singur, care e omorât mișelește de John Fitzgerald, cel mai ticălos dintre camarazii de expediție. Astfel, legenda vestitului Hugh Glass capătă noi valențe, pentru că anduranța drumului înapoi, prin virginele păduri americane, cu un trup marcat de confruntarea inegală cu fiara, are și altă motivație decât răzbunarea. La Punke, intriga era rezumată simplu, într-o replică a protagonistului: ”Un grizzly mare m-a atacat pe Grand. Căpitanul Henry i-a lăsat pe John Fitzgerald și Jim Bridger în urmă, ca să mă îngroape când mor. În schimb, ei m-au jefuit. Vreau să recuperez ce-mi aparține și să fac dreptate” (Răzbunătorul. Legenda lui Hugh Glass, Editura Trei, 2016, trad. de Ciprian Șiulea, p. 183). În filmul lui Iñárritu, eroul trebuie în primul rând să-și părăsească lumea și să răspundă chemării ”de dincolo” a celor dragi. Prototip al omului alb, civilizat, el călcase cutuma separării rasiale, încurcându-se cu o nativă pentru care ucisese un ofițer conațional. De aici, posibilitatea unor inserții fantastice în desfășurarea de un realism feroce a revenirii în tabără, unde intenționează să-i găsească și să-i pedepsească pe cei ce l-au îngropat de viu și i-au ucis fiul. După lupta cu ursul, cu adevărat șocantă, în transpunere cinematografică, sunt impresionant realizate ”stațiile” eroului prin toamna-iarna lui 1823, de-a lungul rîului Missouri: evitarea înghețului, a 
foamei, a infecției și a atacurilor indiene, consumarea cărnii unui bizon sfârtecat de lupi, adăpostirea în trupul eviscerat al unui cal, salvarea fetei unei căpetenii Arakara din mâinile expediționarilor francezi, apariția fantomatică la destinație, unde toți îl credeau mort și acoperit de pământ. Extraordinarele peisaje din film amintesc de intensitatea lirică a imaginilor din producțiile lui Terrence Malick și cred că nicăieri n-a fost Iñárritu mai vizual ca aici (adesea obiectivul e stropit de zăpadă, folosind acest artificiu autoreferențial pentru un spor de autenticitate). Dar greutatea simbolică a filmului o dau intermezzo-urile cvasi-mistice prin care Glass deschide ferestre către o lume proiectată de memoria și de dorințele sale afectate de accident. Îl vedem, astfel, periodic, fie contemplând o uriașă movilă de oase, îmbrăcat în vechiu-i costum militar (semn al unei identități ”civilizate” de care se dezbrăcase definitiv și pentru care murise de mult), fie întâlnindu-și familia în decoruri relevante (pe Hawk, fiul său, îl îmbrățișează, într-o scenă, printre ruinele unei biserici creștine, cu frescele și clopotul rămase în picioare). Finalul însuși, ambiguu cu privire la supraviețuirea eroului, după consumarea înfruntării cu Fitzgerald, subliniază sensul întregului parcurs al lui Glass. Nu restabilirea unei iluzorii dreptăți e plata acestui incredibil drum înapoi (inamicul său chiar i-o spune, în timpul luptei), ci regăsirea postumă a familiei, ca unitate a sinelui. Apariție spectrală pe culmile împădurite mânjite de sângele încleștării, soția lui Hugh Glass îl cheamă, cu gesturi încetinite, din cealaltă lume, iar eroul urcă, luminat, pentru a-i fi alături. Tatăl și-a reîntâlnit, în sfârșit, fiul ucis, în timp ce, nu departe, trece călare grupul căpeteniei Arakara, care și-a recuperat, la rându-i, fiica răpită de francezi. Dacă filmul ni-l arată pe indian viu, nu știm dacă același lucru se poate spune despre Glass, mai ales că fusese rănit adânc de cuțitul lui Fitzgerald. Acest final încurcat multiplică posibilitățile mesajului regizoral. A murit eroul, după ce s-a răzbunat? E viu, când își revede familia fantomatică, acompaniat de șoaptele în limba indigenă? Care e realitatea, de fapt, cea fracturată de un trup mutilat și opac social, sau cea plenară, alături de cei dragi? Unde suntem, Aici sau Dincolo? Nu cumva ”cel care revine” după ce fusese crezut mort e, de fapt, ”cel care renaște”, pe nesimțite, într-o altă lume, a alterității absolute?
Dacă nu putem răspunde exact la acestea, putem, în schimb, să vedem, alături de Hugh Glass, că răzbunarea e, în ultimă instanță, un act divin, cu toate eforturile noastre de-a o săvârși. După tăieturile tomahawk-ului celuilalt, Fitzgerald primește lovitura de grație printr-o clasică scalpare indiană. Și nu putem trece cu vederea nici spirala scrijelită de tânărul Bridger pe bidonul de tablă, la un moment dat, un simbol universal al renașterii, pe care Iñárritu a ales să-l strecoare, subtil, în filmul său. The Revenant a recontextualizat legenda lui Hugh Glass și a împins-o într-o zonă tematică mult mai complexă și mai adâncă decât cea dată de simplele tribulații ale unui frontierist american. Aș îndrăzni să spun că nu e nimic din ce nu ne-am fi așteptat, la marele regizor mexican.
Foto:
- Coperta traducerii în română a cărții lui Michael Punke.
- Leonardo DiCaprio, ”îmblănit” ca Hugh Glass, în The Revenant , filmul lui Alejandro Gonzáles Iñárritu (cinemagia.ro).
- Numărul din iulie 1922 al publicației americane ”Milwaukee Journal”, cu un articol despre Hugh Glass (commons.wikimedia.org).
