Iarna e o poveste despre copilărie

Toată copilăria şi adolescenţa mea sunt legate de cartierul Titan din Bucureşti, unde un fel de centrală face un sunet anume noaptea, iar când vine gerul iarna şi revii seara spre casă se aude doar centrala aceea, şi apoi murmurul larg cât Calea Lactee al amintirilor care te însoţesc la fiecare pas prin zăpada îngheţată.

Să revii seara spre casă iarna, în Titan, sau în orice oraş şi sat comunist şi apoi postcomunist, e ceva mult mai sărbătoresc, delicat, special, decât tot spiritul greu şi agresiv al sărbătorilor din magazinele cu nume pe care le detest la orice început de iarnă. Sunt lucruri care vin odată cu iarna, aparent colaterale, de detaliu, dar de mult mai mare efect decât tot ce vedem la televizor, şi astfel sunt serile de după ce a nins mult, iar gerul vine din înaltul cerului şi de la ruşi, iar străzile se acoperă de zăpadă care scârţâie, de gheaţă, de mii de potecuţe şi urme de paşi. Ziua a trecut, oamenii au mers cu greu în toate părţile şi acum au ajuns cu bine în faţă casei sau a blocului şi s-au refugiat la căldură. Iar drumul tău spre casă sub stele e ca o rugăciune, ca o călătorie fantastică, ca un pelerinaj într-o lume care nu mai e deloc grea, a devenit uşoară, nu spirituală dar spiritualizată, o lume în care simţi în suflet ce se vede la geamuri: tandreţea beculeţelor de iarnă. E frig, e singurătate afară, dar beculeţele strălucesc mai luminoase decât întreaga planetă.

E o senzaţie greu de definit, dar poate că mai mult decât zăpada care cade în valuri, mai mult decât colindele, e frumoasă melodia vieţii tale, a sinelui, a inimii şi amintirilor, atunci când revii încet seara de la staţia de autobuz sau de la metrou sau de la un prieten, cartierul e amorţit, tăcut dar strălucitor, şi te chinui să mergi pe gheaţă, sau te chinui să nu trezeşti oamenii din cartierul tău prin paşii care scârţâie ca o patrulă de cai de sanie rusească.
Nu e mult, cinci minute, zece, dar totuşi e imens. O seară, o sută de seri, ani de zile, sunetul paşilor prin carierul adormit a devenit pentru mine unul din ceea ce un călugăr numea “locuri teologice”. Adică, nişte experienţe sau momente care nu par în sine deosebite, dar care adună în ele mai mult decât restul locurilor sau experienţelor care, oficial, ar trebui să ne definească.
Sufletul nostru se descoperă pe sine, seara, pe un drum îngheţat, nu neapărat pe 25 decembrie, nu neapărat pe 31 decembrie, ci tocmai aiurea, într-o noapte de 28 decembrie sau de 4 ianuarie, sub stelele care sunt la fel de multe ca luminile cartierului, pe zăpada cu coji de gheaţă pe care mergi spre casă. Sunt momente în care cumva mintea face auto-analize, bilanţuri, retrospective chiar de o secundă sau cinci, dar mai profunde decât şedinţe întregi de terapie sau reculegeri şi momente spirituale de zile şi săptămâni întregi. Sunt momente în care eşti într-un fel “pe drum”, sau pe “un fel de drum”, care aduce aminte, prin acel scârţâit al zăpezii, de toate momentele în care ştiai că eşti singur, nu eşti încă la mama acasă, unde e cald şi unde o să simţi că obrajii îţi ard, şi acest sentiment de “singur, pe drum, cu gândurile tale, fără ceilalţi care s-au ascuns în casă, dar fără mama, fără tata, fără fraţi pat bucătărie sau televizor”, acest moment de solitudine mereu reluat, în timpul şcolii, apoi la liceu cu problemele tale insolubile şi mai ales inexplicabile, apoi la facultate cu măreţia ideilor tale mai mult sau mai puţin inutile, apoi la primele job-uri, cu micile reuşite, cu marile speranţe, cu tot acest univers personal care a ieşit din agitaţia oraşului şi revine spre casă, şi care devine, mai important decât toate celelalte nevoi, … o nevoie de tandreţe.

Da, mereu am simţit că zăpada, rece, sub stele, şi drumul prin gerul nopţii, e de fapt o melodie despre tandreţe. Iar drumul singur spre casă, cei zece sau o sută de paşi de la colţul străzii până la uşa blocului, sub stelele mereu diferite, e înduioşător şi plin de mister şi de poezie şi de înţeles, mai mult decât lungi drumuri sau nesfârşite planuri de self-management.
Pe drumul spre casă prin zăpada îngheţată aduni toate senzaţiile, sunetele, mirosurile, care fac perfectă regăsirea sinelui. Se adună în jurul tău tăcerea imensă a cerului negru, a cartierului adormit, a zăpezii de pe bocanci, şi prietenia nespusă pentru oamenii cunoscuţi sau necunoscuţi care şi-au decorat fiecare geamul într-un mare stil kitsch dar atât de înduioşător. Se strâng apoi gândurile neauzite dar strigătoare la cer pentru fiecare din lucrurile încremenite în case sau prin jurul caselor care înseamnă efort al omului şi apoi abandon, liniştire, renunţare. Treci pe lângă un fel de contemplaţie a efortului uman oprit de forţa naturii, şi care acum devine un fel de rugăciune pentru un viitor mai bun şi atât. Nu e doar efortul celorlalţi, drumul spre casă pe lângă maşinile oprite sub zăpadă, e şi o imagine a efortului personal, de a face lumea asta şi viaţa asta să meargă, efortul care poate fi enorm şi intens şi durabil, dar care se închină în faţa momentelor în care nu mai ai ce face, nu mai poţi decât să te retragi încet spre casă.

Iarna şi noaptea sub ger e o poveste despre copilărie de fapt, despre copilăria spirituală, despre senzaţia că dincolo de tot ce ştim, că putem face, sau că am putea face, căutăm toţi drumul spre casă, spre lumină, spre oprirea acestui efort infernal care ne ocupă viaţa uneori mai mult decât poate bucuria să suporte. Iarna ne regăsim tineri şi inocenţi, pentru că de acolo unde suntem, vrem un singur lucru, să ajungem acasă, şi ştim că o să ajungem acasă. Inocenţa, nu e despre ce ai făcut, sau nu ai făcut, e despre lumina din ochii celui care ştie că va ajunge acasă.

Pentru cine se întoarce acasă, rămâne atât, şi nu e nevoie de mai mult, lumina speranţei, sigură. Iar pe parcursul celor două sute de metri de la staţia de autobuz până în faţa blocului se perindă prin sufletul nostru toată teologia creştină şi toată filosofia inimii: credinţă, speranţă, iubire. Ştii unde vrei să ajungi, eşti sigur de unde vrei să ajungi, şi… ajungi, iar uşa caldă şi luminoasă se deschide.

Iată, rezumat, în acest parcurs îngheţat sub stele şi reluat în fiecare iarnă, la fiecare ger, toată istoria efortului omenesc care merge de la singurătatea cumplită la regăsirea caldă și infinit miraculoasă. De fapt istoria omului, pur şi simplu: de la copil la om şi apoi înapoi la copil.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *