Filosofia avanpostului

Observaţia e că azi nu mai aflăm pentru ce trăim, sau pentru ce muncim, nici după vârsta de 22 sau sau 28 de ani.
Pe la 18 ani mai sperăm într-un răspuns. Apoi, luăm act de complexitatea situaţiei. După care ni se pierd urmele faţă de familie, şi totodată se şterg urmele celor care au luat-o înaintea noastră. Paşii duc spre traiectorii mult prea pline de neprevăzut pentru a putea vizualiza o cale clară, o potecă pe care să mergem şi noi după unul sau altul din cei cunoscuţi. Suntem, mental, ca nişte copii pierduţi într-o pădure mare iarna, în care vântul şterge prea repede urmele după care ne-am putea ghida.
Mergem, înainte, de la o factură la alta. Ce ritmează de fapt viaţa noastră, pentru un timp foarte lung, sunt facturile lunare, cam penibil, nu? Ar trebui să fim cei mai mari indieni, Winnetou însuşi, pentru a urmări traseul complet a măcar trei colegi de facultate. Şi chiar dacă am face un tablou clar a ce am putea sau am vrea sa facem, până încercăm să imităm acel tablou lucrurile şi oamenii s-au mişcat iar din loc.
Perioada 18-25 sau de fapt 18-30 devine o cautare permanentă de sens al vieţii. Sub toate formele. De la citit seara romane cu ceva conţinut filosofic până la vorbit, privit, iubit, băut, călătorit, şi iarăşi de la capăt toate astea, în orice ordine ar fi, pentru că e inutilă ordinea.
Or, singura chestie concretă e tocmai nevoia de ordine. Presimţim că ceea ce căutăm ca sens al vieții nu e doar un obiect al admiraţiei – o soţie, un copil, o profesie performantă – ci ordinea în care construim această admiraţie. Gradul de implicare, firesc, fidelitate, faţă de toate celelalte care ne umplu ziua.
Şi nu vedem, ordinea. Vedem, adică, dezordinea.
Ce sperăm pe la 18 ani e că vom descoperi o cale, un secret, poate unul foarte greu de realizat, dar unul care să meargă, să explice lumea. O cheie scumpă, dar sigură, care sa deschidă ușile, usa sensului, a mintii.
Eu bine, nu. Nu găsim. Cum am putea găsi? Căutăm o ordine veche, de genul “ajung acasă şi apoi plec în oraş” ca să iau ceva. Acest tip de ordine nu mai merge: ne obligă la compromisuri mult prea mari o casă de cinci stele, nu doar morale ci şi psihologice. Ne blochează.
Ordinea, nu o mai văd decât in stilul de viaţă al unui salvamar sau al unui salvamontist. În genul de viaţă construită ca o misiune umanitară – pentru o soţie, un copil, trei colegi de birou, oamenii care sunt în grija mea, ca şi cum biroul ar fi un pluton iar eu sergentul. Sau tipul cu intendenţa, sau cu trasmisiunile.
Adică, o viaţă reactivă, de relaţie, nu una statică.
Acasă, nu e locul unde mă duc, e locul de unde plec. De unde plec mai bine pentru a ajuta pe alţii.
Suntem, deci, în misiune permanentă. Aşa găsim un sens: misiunea e o stare care e mereu disponibilă, e cel mai potrivit concept pentru a ilustra o stare în care tot ce faci are sens, ai un rol, deşi nevoile tale de localizare, rutină, obiceiuri, program fix, toate astea sunt absente. Nu contează, din moment ce centrul lumii e un om sau trei care au nevoie de ajutor, viaţa ta are un sens.
Acolo unde pot, acolo unde sunt acum, refac, pansez, completez.
Ordinea, nu mai e o stare de fapt. Ci e ordinea activităţilor în scopul de a face bine in jur. Atât.
În ceremonialul cercetaşilor mari (rovers) spune aşa: „Et si la Route vient a te manquer, fais-la”. „Dacă drumul nu mai este în faţa ta, deschide tu calea. Fă un drum”.
Vechea lume, în care lucrurile era aranjate, nu mai există. Dar în lumea în care trăim există oameni, prinşi sub noianul de griji care le acoperă casele şi sufletele ca un viscol care a ajuns la trei metri de zăpadă. Trebuie să ieşim din case, să refacem legăturile, potecile. Acesta e sensul lumii, ordinea vieţii de zi cu zi. Noi facem ordinea, potecile, legăturile.
E deci timpul pentru o filosofie a avanpostului. Pretutindeni junglă, oameni pierduţi. Dar, avem fiecare avanpostul nostru, un mic refugiu, iar în jurul refugiului nostru dăm zăpada la o parte. Refacem potecile.
Şi atunci fiecare zi e o zi specială.