Excomunicare şi comuniune. 50 de ani de la Declaraţia comună catolică-ortodoxă

A scrie la început de decembrie 2015 despre Biserică, ecumenism, excomunicări sau comuniune nu pare un „sacrificiu” demn de prea multe share-uri sau like-uri. Atenţia publicului este poate mult mai receptivă la probleme ale căror cuvinte cheie sunt corupţie, guvern, plagiat, război sau spital etc., iar comentariile unor astfel de articole sunt numeroase.

Poate cheia explicaţiei stă in reversul tăcerii continue din perioada comunistă în care la probleme cu astfel de cuvinte cheie nu se putea spune nimic. Se putea doar tăcea. Tocmai în acea perioadă de tristă amintire, anumite personalităţi bisericeşti, atât catolice, cât şi ortodoxe, au încercat să prezinte lumii principala lor dorinţă: să vadă în diferenţele celuilalt un element de legătură şi de împlinire. Este ceea ce Biserica a numit ecumenism, comuniune şi conlucrare în vederea binelui comun.

Discursul din partea Occidentului latin a fost inaugurat în acest sens de papa Ioan al XXIII-lea şi continuat de papa Paul al VI-lea, iar concretizarea legislativă a oferit-o Conciliul Vatican II prin diferite constituţii, decrete sau declaraţii. Orientul ortodox nu a rămas indiferent la aceste cuvinte şi prin vocea patriarhului ecumenic Athenagora I-ul s-a unit dorinţei de conlucrare în vederea binelui comun.

Momentul istoric al acestei dorinţei venite din partea Romei şi Constantinopolului s-a consumat la 7 decembrie 1965. Este ziua în care a fost citită simultan, la Roma şi la Constantinopol, Declaraţia comună catolică-ortodoxă, care a dat uitării excomunicările din anul 1054, atunci când fiecare tradiţie creştină a început să-şi croiască singură drumul în istorie. Gestul celor doi capi spirituali nu a reprezentat finalul unui dialog ecumenic, ci finalul unei evoluţii istorice de închidere şi începutul unei evoluţii istorice de deschidere.

Însă această evoluţie istorică trebuie împletită cu dialogul ecumenic, care nu trebuie să înceteze. 900 de ani de despărţire şi fragmentare nu pot fi înlăturaţi doar printr-o declaraţie, chiar dacă a fost aprobată de cei doi conducători spirituali. Cum s-a ajuns la o asemenea Declaraţie comună catolică-ortodoxă?

16-24 iulie 1054. Cardinalul Humbert de Silva Candida şi patriarhul Mihail Celularie se excomunică reciproc. Evenimentul nu a avut o amploare imediată, însă nimeni nu a mai reuşit să refacă ceea ce ei au săvârşit. Biserica Universală, împărţită în celebra pentarhie (cinci patriarhii) Biserica Romei, Biserica Constantinopolului, Biserica Alexandriei, Biserica Antiohiei şi Biserica Ierusalimului, s-a divizat în Occident şi Orient. Occidentul de limbă latină a devenit Biserica Romano-Catolică, iar Orientul de limbă greacă a devenit Biserica Ortodoxă. Fiecare a început un nou drum, chiar dacă purtau în „spate” un mare tezaur comun. Istoria în care s-a manifestat ulterior fiecare Biserică a făcut ca legătura dintre cele două să se piardă şi să se ajungă la un profund dispreţ. Evanghelizarea popoarelor necreştine a fost transformată în prozelitism, creştinul din occident devenind eretic, iar cel din orient devenind schismatic. Istoria raporturilor dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă după anul 1054 este foarte tristă. Astăzi, fiecare acţiune a acestor raporturi poate avea la început „cum a fost posibil să…?”. Din fericire, intenţiile de regăsire a fratelui „pierdut” au început să apară imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

Din partea Bisericii Ortodoxe, sufletul acestei intenţii de regăsire a fratelui „pierdut” a fost fără doar şi poate patriarhul ecumenic Athenagora I-ul, patriarh între 1948 şi 1972. Cu o experienţă vastă în Statele Unite ale Americii, patriarhul încă din primele zile ale activităţii sale la Constantinopol a dorit să refacă dialogul pierdut dintre cele două confesiuni creştine catolică şi ortodoxă. Dacă pentru Bisericile Protestante, dialogul putea fi făcut prin intermediul Conciliului Mondial al Bisericilor de la Geneva, Athenagora I-ul aştepta un moment optim pentru deschiderea unui dialog fratern cu partea catolică.

Speranţa a apărut odată cu alegerea papei Ioan al XXIII-lea, care de la începutul pontificatului a mărturisit dorinţa convocării unui conciliu ecumenic în Biserica Romano-Catolică, care ar fi prevăzut deschiderea dialogului interconfesional şi interreligios. La 11 octombrie 1962, în Catedrala Sfântul Petru din Roma, papa Ioan al XXIII-lea oficia solemnitatea de deschidere a Conciliului Vatican II. La lucrările conciliului luau parte şi reprezentanţi ai Orientului ortodox, fapt ce indica deja o nouă orientare în Biserica Romano-Catolică. Moartea neprevăzută a papei Ioan al XXIII-lea a fost percepută ca o frânare în vederea continuării conciliului, însă noul papa Paul al VI-lea dorea cu sârguinţă continuare şi încheierea proiectului iniţiat de predecesorul său. În acelaşi timp, papa Paul al VI-lea intenţiona regăsirea fratelui „pierdut” din Orient.

Începutul reconcilierii dintre Roma şi Constantinopol a fost dat de îndreptarea spre acelaşi punct a celor doi conducători spirituali – Ierusalim. Cei doi pelerini în Ţara Sfântă s-au întâlnit în data de 6 ianuarie 1964. A fost prima întâlnire dintre un papa al Romei şi un patriarh al Constantinopolului după 525 de ani. Celebra îmbrăţişare, transmisă în toată lumea de mass-media, a devenit una dintre imaginile cele mai emblematice ale perioadei conciliului, o adevărată „icoană” a reconcilierii dintre Orientul şi Occidentul creştin, în locul cel mai important din punct de vedere al Bisericii indivise.

Conciliul Vatican II nu era încă încheiat. Părinţii conciliari au legiferat în cadrul ultimelor două sesiuni dialogul interconfesional şi interreligios. În acest sens, au fost publicate în cadrul conciliului un decret şi o declaraţie – Decret despre ecumenism (Unitatis redintegratio) şi Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine (Nostra aetate). Încheierea Conciliului Vatican II urma să se facă printr-o solemnitate celebrată de Papa Paul al VI-lea.

7 decembrie 1965. Sărbătoarea Sfântului Ambrozie, sfânt venerat atât în Orient, cât şi în Occident. Conciliul Vatican II se încheie cu ceremonia solemnă de ştergere reciprocă a anatemelor „din memoria şi din sânul Bisericii”. În faţa întregului episcopat catolic reunit pentru ultima dată în Catedrala Sfântul Petru din Roma, mitropolitul Meliton Hadjis de Calcedon, conducătorul delegaţiei ortodoxe, oferă papei Paul al VI-lea Tomos-ul patriarhal care ştergea vechea condamnare. În acelaşi timp, la Constantinopol în Catedrala Sfântul Gheorghe din Fanar, se desfăşoară acelaşi act în prezenţa patriarhului ecumenic Athenagoras I-ul şi a delegaţiei pontificale conduse de arhiepiscopul Shehan şi a monseniorului Enrico Nicodimo.

Prin acest moment istoric pentru Biserica Universală, se poate spune că patriarhul ecumenic Athenagora I-ul a avut partea sa de „participare” la Conciliul Vatican II, iar în acest sens acesta afirma: „Eu şi Papa Paul am închis Conciliul împreună”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *