Nu cred că există om care, într-un moment sau altul al vieţii, să nu vrea să renunţe la meseria, la ocupaţia, la lucrul sau chiar la vocaţia în care s-a manifestat perioade mai lungi sau mai scurte. Într-un anumit sens, fiecare suntem nişte „sezonieri” ai propriei existenţe. Deşi încăpăţânat din fire, eu însumi am făcut eforturi serioase de a mă elibera din cel puţin două dintre meseriile / funcţiile pe care le-am prestat /ocupat.
Oricât de mult ţi-ar plăcea, survine un moment în care abandonul, plecarea, demisia sunt soluţii nu doar subiectiv preferabile, ci şi, în mod obiectiv, oportune. Oricât de performant ai fi într-o postură profesională, vine un moment când simţi – dacă eşti onest – că lucrurile merg mai bine fără tine, decât cu tine.
Mai complicată – dacă nu chiar dramatică – e situaţia în cazul vocaţiilor exercitate de-a lungul unei întregi vieţi. De pildă, vocaţia de scriitor. Rămâne un mister cum de oameni în toată firea, zdraveni la minte şi la trup, acceptă, ba chiar par foarte fericiţi, să stea ore în şir în faţa unor foi de hârtie umplându-le cu propriile fantasme, nelinişti şi speranţe. În unele, puţine, cazuri e un mod de a-ţi câştiga existenţa. Dar şi un impuls inanalizabil, de vreme ce scrisul nu asigură aproape nimănui un venit decent. Câte dintre cărţile aflate într-o librărie se vând şi se citesc cu adevărat? Privită mai de aproape, întreaga industrie a cărţii lasă impresia unui muşuroi ce se deplasează lent pe traseul autor-editor-librar-neant. Adeseori, unul sau mai mulţi termeni ai ecuaţiei pot dispărea: autorii sunt câteodată şi editori, şi, de regulă, librarul nu mai vede (nu mai vrea să vadă) în magazinul lui decât cărţile cu potenţial comercial.
Şi totuşi, numai în România, mii, poate zeci de mii de oameni scriu de zor. Câţi mânuitori ai condeiului vor fi existând la nivel planetar, nu poate calcula nimeni. Îi exclud de aici pe cei din mediul universitar, pentru care (cu excepţiile de rigoare) scrisul e echivalentul linguriţei cu untură de peşte din anii copilăriei sau al înghiţirii broaştei vii din unele ritualuri de iniţiere. Aşa se explică extinderea fabuloasă a plagiatelor în această zonă. Sub presiunea promovărilor, a punctajelor sau, pur şi simplu, din orgoliul de a nu fi mai prejos faţă de alţi colegi care poate au şi o vocaţie de cercetător, se apelează – în forme din ce în ce mai sofisticate – la furtul intelectual. Culmea e că, în destule cazuri, „plagiatorii” sunt profesori foarte buni, informaţi, cu talent didactic. Şi atunci, poate că ar trebui investigată posibilitatea ca în învăţământul superior cercetarea să fie separată de predare. Cunosc oameni care lucrează minunat cu studenţii, dar sunt, pur şi simplu, paralizaţi când trebuie să redacteze o lucrare ştiinţifică.
A doua categorie pe care-o exclud e cea a „scriitorilor din puşcării”. O prevedere legală poate îndreptăţită – aceea de a echivala o operă de creaţie produsă în închisoare cu un anumit număr de luni sau ani reduşi din pedeapsă – a intrat, şi ea, pe mâna marilor escroci ai neamului. Ca prin miracol, indivizi pentru care gramatica românească reprezintă un duşman ireductibil, au pus pe masa gardienilor tomuri şi tomuri scrise în recluziunea deloc îmbietoare a puşcăriei. Din exemplele care-mi vin în minte, nu cel al lui Becali mă indignează cel mai mult. Era inevitabil ca un „aranjor” de calibrul lui să ia în vizor şi această metodă de a-şi curma detenţia. La puterea lui financiară şi la capacitatea de a găsi veriga slabă a oricărui lanţ, era o probabilitate de unul la şase miliarde ca „Jiji” să nu folosească şi acest prilej pentru a găsi o scurtătură spre libertate.
Cel mai mult mă indignează un domn numit Copos. Din câte am văzut în presă, lucrările „scrise” de el în puşcărie sunt atât de „savante”, bazate pe o bibliografie vastă, ultraspecializată şi dificilă, încât ar fi fost nevoie de munca unui întreg institut de cercetători pentru a redacta o astfel de lucrare. Dar de unde ştim că lucrurile nu au stat chiar aşa? De unde să ştim că numele invocat nu e pseudonimul colectiv al unui grup de cercetători care au lucrat de zor la eliberarea fostului negustor de îngheţată şi prăjituri, ajuns mare politician şi antreprenor? E încă una din „enigmele” a căror dezlegare e atât de simplă de ţi se face şi silă să te gândeşti la ea. Nu înţeleg, în schimb, vasta majoritate a scriitorilor care continuă să producă volume de poezii, proze, eseuri, ba chiar şi studii savante, fără să le fie solicitate de cineva şi fără să aibă fie şi un singur cititor. Aceasta e categoria care mă tulbură cel mai mult. Dacă ar scrie doar „pentru sine”, aşa cum o făceau pe vremuri adolescentele ce ţineau jurnale, ori „pictorii de duminică”, sau, cum se întâmplă cu diverşi instrumentişti (pianişti, violonişti, suflători etc.), cărora nici nu le trece prin minte să expună într-o expoziţie ori să urce vreodată pe o scenă, aş înţelege. Cu scriitorii, lucrurile stau pe dos: cu cât sunt mai aproape de punctul zero al valorii estetice, cu atât energia auto-promovării e mai clocotitoare. Prin metoda infailibilă a lanţului slăbiciunilor, te pomeneşti că oameni care au scris cărţi de excelentă calitate, ajung să pledeze cu ochi înlăcrimaţi pentru tot soiul de veleitari cu morgă, de nulităţi ce pozează în campioni ai spiritului ori de şnapani pentru care scrisul a rămas ultima rubrică a infracţiunii pe care încă n-au bifat-o.
Meditând la astfel de lucruri şi situaţii, mă „las” şi eu periodic nu doar de meserii, ci şi de scris. În mod paradoxal, nu e uşor. Deocamdată, am reuşit să renunţ la articolele pentru ziar, a căror compunere îmi producea, trebuie s-o recunosc, o plăcere, cum ar zice Călinescu, „indimenticabilă”. Cred, de altfel, că mi se potrivesc două feluri de a scrie: cel energizat, cu frustrarea acumulată în urma experienţelor cotidiene, scurt, şfichiutor, cu judecăţi rapide şi execuţii sumare (şi, vai, atât de nedrepte în cele mai multe cazuri!), şi eseul întins pe zeci şi zeci de pagini, până când din ideea iniţială nu mai rămâne decât aburul unei inconştiente dorinţe de a mă identifica, prin scris, cu gândul şi energia creatoare a unor autori pe care-i admir.
Tresar, aşadar, de fiecare dată când citesc despre scriitori care au renunţat în mod voluntar la scris. Dacă refuzul de a pune jos condeiul constituie regula, există şi câteva excepţii. L-aş numi „sindromul Rimbaud”, după numele marelui poet francez care n-a mai scris nimic după vârsta de douăzeci şi unu de ani. Rupând cu lumea literară, el a început o existenţă aventuroasă în Africa, desfăşurată la limita grotescului şi a sublimului. Despărţirea de scris a fost atât de radicală, încât cele două vieţi ale lui Rimbaud nu au absolut niciun punct comun. Nu se califică, în schimb, pentru această categorie un Ralph Ellison, autorul unei singure cărţi de ficţiune antume, The Invisible Man, scrisă la vârsta de 38 de ani, dar care i-a asigurat o existenţă confortabilă până în clipa morţii. A mai dat la tipar şi două culegeri de articole, nule din punct de vedere literar şi intelectual, iar postum i-au apărut o însăilare cu pretenţii de roman, intitulat Juneteenth, şi o colegere de povestiri de-o incredibilă plicticoşenie, Flying Home and Other Stories (1996). Ellison a „parazitat” în tot acest timp mediile literare, sperând chiar să obţină Nobelul. Însă nici măcar juriul de acordare a celebrului premiu n-a dovedit suficient cinism pentru a încununa de glorie ceva ce semăna, la nivel literar, surprinzător de mult cu neantul.
Mai există, desigur, cazul Salinger. Deocamdată, nu se poate emite o opinie certă asupra acestuia, deoarece nu ştim cu precizie dacă părintele lui Holden Caulfield s-a lăsat de scris sau doar de publicat. În schimb, o renunţare recentă şi spectaculoasă, cea a lui Philip Roth, care a beneficiat din plin de binefacerile a ceea ce se numeşte aparatul retragerilor (adică suita de spectacole prin care vedete americane de televiziune gen Letterman, Jay Leno şi, din 6 august, Jon Stewart, spun adio emisiunilor care i-au făcut celebri şi i-au îmbogăţit până la dimensiuni obscene) are toate şansele să nu ne dezamăgească. Există, cu alte cuvinte, speranţe ca după seria de eşecuri reprezentată de ultimele cărţi marele scriitor chiar să fi înţeles că modalitatea cea mai convenabilă de a-şi păstra simpatia publicului e să nu-i mai jignească simţul estetic şi chiar inteligenţa.
În ce mă priveşte, deşi simt o poftă irepresibilă de-a mă retrage măcar pe durata vacanţei, n-o pot face: România literară e condusă de oameni nemiloşi, a căror deviză e, că, orice s-ar întâmpla, the show must go on!
Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din Romania literara.
