Agenţiile internaţionale de ştiri transmit că la 23 ianuarie a.c., la fix oră după miezul nopţii, regele Abdullah bin Abdulaziz al Arabiei Saudite a murit. La tron i-a urmat imediat fratele său Salman bin Abdulaziz Al Saud, succesorul desemnat cu ani buni în urmă. Acesta şi-a desemnat imediat, la rândul său, succesorul: prinţul Muqrin (acesta a fost, în ultimii ani, şef al serviciilor speciale saudite şi apoi consilier al regelui pe probleme de politică externă şi de securitate).
Despre defunctul rege , supuşi ai săi citaţi de Reuters afirmă: „oamenii l-au iubit mult; era o figură paternă, sinceră, în mod clar un rege”. Preşedintele în exerciţiu al SUA, democratul Barack Obama, a declarat că defunctul rege saudit avea mai multe convingeri puternice, iar una dintrwe acestea era „convingerea sa constantă legată de importanţa relaţiei saudito-americane, privită ca o forţă pentru stabilitate şi securitate în Orientul Mijlociu şi dincolo de graniţele regiunii”. Fostul preşedinte american George H.W. Bush (cel care a trimis 500.000 de militari, în 1990-1991, în Arabia Saudită, pentru a-l alunga din Kuweit pe Saddam Hussein) a afirmat, la rândul său, că Abdullah a fost „un aliat înţelept şi de încredere, care a ajutat naţionile noastre să construiască o relaţie strategică” foarte strânsă. Ceea ce spun acum, cumva la unison, Obama şi Bush Sr. pune în lumină o trăsătură foarte importantă a politicii externe din ultimele decenii a Arabiei Saudite: o opţiune geostrategică foarte clar pro-americană, întemeiată pe interese (şi mai puţin pe valori comune)
Câteva necunoscute: politica externă
Noul monarh saudit se va confrunta, inevitabil, cu numeroase probleme de politică externă. Rezumk în continuare două dintre acestea, în egală măsură extrem de importante (şi noar în plan regional) şi extrem de dificil de gestionat.
În Orientul Mijlociu, măcinat în mod cronic de numeroase conflicte care se intersectează şi se potenţează reciproc, unul dintre cele mai relevante trend-uri este coliziunea dintre ideea politică şiită (întruchipată azi de Iran) şi cea sunnită. Dintre statele arabe sunnite din zona Golfului Persic, cel mai influent şi cel mai bogat este chiar Arabia Saudită. În ultimii ani, şiismul iranian este direct implicat într-un efort major de tip neo-imperial, care vizează, cel mai probabil, dobândirea statutului de hegemon regional. Regimul teocratic de la Teheran e masiv implicat în Siria, în sprijinul regimului Assad, în Irak (unde şiiţi locali domină viaţa politică şi instituţiile statului), ca şi în Yemen (unde rebeliunea Houthi este direct susţinută, de ani buni, de către iranieni). Toate aceastea înseamnă însă, între altele, că Arabia Saudită este deja încercuită strategic şi supusă, în plus, unui set crescând de riscuri şi ameninţări. Va putea noul rege să facă faţă, cu succes, tuturor acestor riscuri şi ameninţări?
Relaţia Arabiei Saudite cu Israelul este de asemenea una pivotală pentru o minimă stabilitate a regiunii. Dincolo de diferenţele substanţiale de natură etnică şi religioasă, Israelul şi Arabia Saudită au, în mod constant, câteva interese comune clare: să împiedice o hegemonie regională iraniană; să împiedice transformarea Iranului într-o putere nucleară (după cum, în vremea lui Saddam Hussein, ambele state au fost interesate să împiedice Irakul să dobândească arma nucleară); să împiedice entităţile teroriste să atingă obiective politice majore în întreaga regiune. Va şti şi va putea noul rege saudit să menţină colaborarea strategică de facto cu Israelul, pentru a putea realiza toate aceste obiective, dar fără a aliena excesiv de mult cercurile politice şi religioase ultraconservatoare din propria sa ţară?
Alte semne de întrebare: chestiunile interne de tot felul
Subliniem aici faptul că Arabia Saudită nu se confruntă acum doar riscuri şi ameninţări masive în exterior, ci şi cu extrem de serioase probleme interne. Potrivit multor statistici, şomajul în rândul tinerilor este uluitor de înalt. Şi, oriunde în lume, compusul detonant cel mai puternic ce stă la baza revoltelor şi revoluţiilor de tot felul este nemulţumirea consistentă şi crescândă a tinerilor. Aşa s-au petrecut lucrurile în Franţa la 1968, aşa s-a întâmplat, mult mai recent, în ţările atinse deja de ceea ce numim în mod uzual Primăvara Arabă; şi tot aceasta s-ar putea întâmpla, din nou, şi în Arabia Saudită. Va şti şi va putea noul suveran să identifice şi să mobilizeze, în timp util, resurse capabile să evite o coliziune explozivă între stat şi populaţia tânără şi nemulţumită?
După decenii de creştere economică practic neîntreruptă, acompaniată de excedente bugetare foarte serioase, Arabia Saudită e confruntată acum cu perspectiva unui deficit bugetar masiv, provocat de prăbuşirea preţului petrolului brut. Va şti şi va putea noul suveran să facă faţă, din mers, aceastei probleme care va afecta, în mod inevitabil, toate politicile publice?
În sfârşit, în timpul răposatului rege Abdullah, în ţară au fost introduse, gradual, o seamă de reforme. Ritmul relativ lent al modernizării prin reforme introduse exclusiv „de sus” (tip de situaţie pe care l-am întâlnit frecvent şi în spaţiul european, în întreaga perioadă a Despotismului Luminat) are o explicaţie extrem de simplă: ţara trebuie modernizată, dar convingerile ultra-conservatoare ale unor cercuri politice extrem de influente, ca şi ale multora dintre clerici, precum şi ale unei cote-părţi importante din întreaga populaţie nu trebuie nici ignorate, nici iritate în mod inutil. Va şti şi va putea noul suveran să continue şirul reformelor, menţinând concomitent delicatele echilibre politice interne? Iarăşi nu ştim.
Dar, indiferent cum (mai cu happy end, dacă s-o putea; sau, poate, dimpotrivă, într-o manieră puţin fericită) toate aceste cinci întrebări îşi vor găsi, foarte curând şi în mod inevitabil, răspunsul.
