1. Degradarea imaginii. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar maimuţa – după chipul şi asemănarea omului. Poate că doar fiinţele crepusculului vor fi create după chipul şi asemănarea maimuţei.
2. Dacă omul e o creaţie a divinităţii, maimuţa ar putea fi opera demonului. Incapabil să-şi concureze rivalul divin, incapabil să-l înfrîngă pe terenul invenţiei, al plăsmuirii fără regulă şi fără model, diavolul ar fi putut decide să răspundă fiecărei creaţii cu o caricatură, înzestrînd lumea cu un set de fiinţe ce parodiază scara existenţelor plămădite din nimic. În acest caz, universul ar conţine atît toate creaţiile divinităţii, cît şi caricaturile lor demonice, dublurile lor necesarmente hidoase, sordide ori demne de rîs. Prin străduinţa demonului, fiecare fiinţă ar avea parte de un dublu, de replica ei monstruoasă. Incapabil să creeze ex nihilo, diavolul s-ar mulţumi cu talentele sale de pastişator, perfecţionîndu-se ca mare maestru al schimonosirii.
3. Creaţiile groteşti ale demonului urmăresc atît ironizarea operelor divine prin accentuarea contrastului deficient, prin sublinierea trăsăturilor imperfecte, prin reliefarea accidentului şi a estropierii, cît şi stîrnirea confuziei în legătură cu originea dumnezeiască a lumii, existenţa fiinţelor caricaturale inducînd o persistentă îndoială în privinţa intenţiilor benefice ale creatorului universului, socotit responsabil pentru fiecare detaliu, pentru fiecare nuanţă, pentru fiecare urmă vizibilă. Prin dublarea existenţelor cu propriile sale producţii, demonul ridiculizează opera divinităţii şi, în acelaşi timp, proiectează asupra acesteia bănuiala unei presupuse voinţe malefice, urmărind să o compromită, generînd insidioasa suspiciune a strecurării unei intenţii malefice în proiectul divin.
4. Există trei posibile explicaţii pentru a justifica apariţia fiinţelor parodice : fie demonul se străduieşte să reproducă fidel creaţiile divine, însă e împiedicat de deficienţa naturii sale, de limitarea fatală a puterilor lui de plăsmuitor, incapabile să redea cu exactitate un model consistent ontologic, iar rezultatul e o viziune grotescă, desenul necesarmente impur al caricaturii ; fie demonul dispune de aceeaşi măiestrie precum adversarul său divin, e pe deplin capabil să redea cu fidelitate pînă şi cele mai complicate alcătuiri, patronînd cu virtuozitate stirpea marilor mincinoşi, a plagiatorilor sau a falsificatorilor de geniu, însă produsul imitării, aflat la infinită distanţă de original, e efectul viziunii sale malefice, căci privirea lui suferă de o deformare originară, e viciată de răul absolut ale esenţei sale, fiind astfel împiedicată să descifreze semnele perfecţiunii, sesizînd în mod necesar numai oribilul, monstruosul, hidosul şi rizibilul ; fie demonul are o intenţie esenţialmente parodică, iar capacităţile sale creatoare, întru totul egale celor ale divinităţii, întru totul capabile să schiţeze frumosul pur sau urîtul în sine, sînt folosite cu maximă precizie pentru a contrapune operelor de extracţie divină o realitate ironică inventată special pentru a le submina, pentru a le interoga plenitudinea şi seriozitatea, încercînd să creeze o breşă pentru infiltrarea încăpăţănată a neantului.
Nota: acest eseu face parte din volumul „Elogiul bîlbîielii”
