Mi-a zis mie Măria c-o să plouă, dar ce am crezut-o? Ce, parcă dacă are o sută de ani înseamnă că şi ştie ce spune, de cele mai multe ori la vârsta asta se ia razna, un fel de letargie întrerupe contactul cu realul, o stare ambiguă în care intratul pe uşă – normal- devine un ritual alambicat, mişcări trenate de o fantezică înterpretare şi firescul se dilată în asemenea măsură încât orice fantasmagorie psibilă sau imposibilă etalează competenţă
De unde ştiu? Păi ştiu! Şi dacă nu ştiu îmi închpui, vezi bine!
Plouă totuşi, nu că ar fi cine ştie ce catastrofă, dar îmi strică toate socotelile şi nici asta n-ar fi important, dar îmi confirmă, inexact, îmi reafirmă convingeri; de ce dracu’ nu ascult eu de ceea ce am învăţat, pun la îndoială aşa fără nicio justificare, stau în suspensie cam de când m-am trezit să fiu şi nu-mi definesc preferinţele, nu tocmai, certitudinile, aşezate acolo în subconştient, subconştientul ăsta cretin care stă mai tot timpul pitulat şi mă lasă în deriva îndoielilor din care, se pare, am fost construită, mă rog, pe care le-am primit cadou transmisibil de la complexa mea familie.
Diluviu e biblic, blestemele scandinave reinventează furiile divinităţii şi într-un caz şi în celălalt aşteptăm oarecare confirmare, nu ne lipseşte răbdarea, nu de asta e vorba, eliberarea ar fi şansa, scăparea din chingi, boicotarea ştiutului n-ajunge, boicotarea e totdeauna lipsită de inteligenţă, refuz aşa de dragul refuzului – că altceva nu rezultă – e infantil şi avem ceva vârstă, dacă ne gândim bine, copilaria s-a pierdut demult, câteva mii bune de ani ar fi trebuit să ne maturizeze cumva, o verificare s-ar cere nu atât a capacităţii de a înţelege cât cea de a accepta.
Prost… prost spus: nu înţelegi nimic fără acceptare, deci, procesul e invers!
Noah şi-a construit arca indiferent la viitorul “amurg al zeilor” acceptarea l-a ghidat, permisiunea actului constructiv (concretizat în ARCǍ) creează universul în care el se defineşte şi… şi mai corect…pe care îl defineşte. Indiferenţa lui la relativul chestionării îi dă substanţă, Arca şi el, oricât de ciudat ar suna, au rădăcini, ancorare, permanentizare în pământul de pe care, aparent, s-au refugiat… biblicul diluviu e numai o volatilă călătorie pe apele tentaţiei simţită, în ultimă instanţă, ca fiind falsă.
Frumos!
Dacă s-ar putea şi menţine frământarea asta în chingile logicului fără de care nu prea mai ştim să cooperăm cu realul şi mai ales cu irealul, inefabilul, abstractul, subliminalul, mă rog, cohorta aia ilogică de care ne ferim să îi deschidem porţile!
Ploua totuşi! Măria avea dreptate:
“Te uiţi colea în vârful Talpelor şi dacă e tot cerul limpede, limpede ca fântâna a din vale, aia de sub gorunul lui Costandin, a bătrână zicea că din ea îşi potolesc setea ielele şi toate spurcăciunile nopţii, da’ ea rămâne limpede, neîntinată adică – eh – tocmai aşa dacă arată cerul, culmea Talpelor dă semn, o umbră, care dacă stai să judeci n-are de ce să fie acolo… este… abia o zăreşti întai, pe urmă se lăbărţează şi îşi schimbă culoarea, un fel de perdea ca aia din odaia a bună după ce a trecut iarna, ştii tu, când trebuie s-o spăl că fumul de la vatră a intrat chiar şi cu uşa închisă… ploaia vine sigur.”
Şi plouă.
Semnele Măriei nu dau greş şi eu sunt acum în situaţia asta penibilă când trebuie să rezolv ceea ce am de rezolvat şi, sigur, dau vina pe circumstanţe: dacă nu era aşa şi pe dincolo toate ar fi curs normal, rezolvările sunt mai mereu, ce zic, totdeauna, condiţionate de ansamblul situaţiilor.
Şi plouă!
