Motto: All of us are better when we’re loved!
„Am citit o carte care m-a scos definitiv din apatia indiferenţei faţă de literatura canadiană, pe lângă care trec, de vreo caţiva ani, total falnică, ignorant-falnică, vreau să zic, mai întâi pentru că pasiunile vechi nu mi-au dat timp, pentru că le scriu pe ale mele şi, mai ales, pentru că am stat cocoţată pe aroganţa europeanului pentru care „viaţa e prea scurtă pentru toate prostiile astea”… cum zicea Modest Morariu cândva.”
“Vorbeşti de Alistair MacLeod, bănuiesc?”
“Despre romanul lui, “No Great Mischief”, primul pe care l-a scris la 64 de ani. Îţi place vârsta! Dar să nu deviez.”
“E roman de dragoste judecând după motto-ul tău sau aşa îmi închipui, cel puţin.”
„Degeaba-ţi inchipui! Motto-ul este ultima frază a romanului. Leitmotiv? S-ar putea, dar atunci cartea mi s-ar fi părut subţire curgând pe o singură traiectorie. Şi nu e cazul. N-ar fi “haunting” cum zice un comentator al ei. Viaţa n-are nimic din Mississippi fie el şi umfalat de ploile de vară, înţelegi? Ideea de curgere e prea simplistă şi MacLeod ştie asta, stă în mijlocul familiei lui (cea fictivă,evident) ca un atent observator, nu ca să dirijeze, ci să absoarbă şi să conserve destine nu atât genetic cât spiritual. De aici nevoia de “love” nu ca bucurie ci ca datorie.”
“Nu-i prea pretenţios?”
“Ce e aia pretenţios în literatură? Ascultă: “ As I begin to tell this, it is the golden month of September in southwestern Ontario”, zice Macleod şi fraza simplă, şocant de directă pentru mine, m-a prins. Mai întâi ca o curiozitate a epocii în care contorsionările expresiei artistice se suprapun automat pe definiţia valorii, mai apoi intuind tensiunea momentului parşiv învăluit în idilismul imaginii.
Aşa începe incursiunea fascinantă a lui MacLoed într-o lume în care intrăm încet, cu precauţie dar şi cu indiscreţia virulentă a curiozităţii care întreabă şi, bineînţeles, cere răspunsuri. Şi scriitorul ni le dă, dacă avem puterea de a patrunde dincolo de expunerea neutră, calmă ca apele ţinute în matcă, controlate, nu de forţe din afară, ci de propria dorinţă de a fi…şi atât. Romanul este povestea unei familii din Nova Scotia, Cape Breton, undeva în nord-estul Canadei şi punct. Nu-mi aduc aminte unde am citit că o carte mare nu cere explicaţii, expunere detailată, incursiune explicativă şi aşa mai departe, întreaga structură, motivaţia, scopul, complexitatea expuneriil pot fi rezumate într-o singură fraza. Ca viaţa, indiferent de aberaţii, dramatism, trăiri accidentale sau dibaci elaborate, ea, viaţa, se defineşte scurt şi cuprinzător: ei s-au născut, ei au iubit, ei au murit.
Scris la persoana-ntâia romanul ne cheamă într-o lume pe care n-o ştim pentru că nu suntem de prin partea locului, dar pe care sigur o ştim pentru că ne învăluie în adevăruri familiare, permanente. Familia dă sens trăirilor, fie că vin dintr-un trecut, reţinut, memorat mai mult în valori mitice, poate reale cândava, dar amplificate de trecerea şi mai ales rezistenţa timpului în care se înscriu, fie că se compun în faţa ochilor cu toata intensitatea, violenţa chiar a momentelor la care asistăm direct şi scriitorul nu ne dă deloc posibilitatea să le evităm, ne fixează în ele, ne implică şi n-avem scăpare: “As I move down the hallway, I m troubled, as always, by the fear of what I might find. If my knock is unanswered and if the door is locked, I will listen with my ear close to the keyhole for sound of his \uneven breathing. If I do not hear that, I will g back to the street and neighborhood and visit the taverns where the draught beer glasses sit on sloppy unwipped puddles which drip onto the floor and where the men have trouble zipping up heir trousers as they weave erratically out of the washrooms.”
Asta proză! Portretul personajului central în jurul căruia se desfăşoară istorioarele familiei bretone este astfel făcut, dincolo de orice detalii fizice, de comentarii, eventual facile, fratele Calum este cum nu se poate mai precis conturat, el trebuie să fie undeva în dosul uşii de care ne apropiem cutremuraţi de neliniştea nesiguranţei, neştiutului, aş zice şi, dincolo de orice îndoială, aşezat în faţa paharului întotdeuna plin sau întotdeauna gol, într-o lume în care nu se intră în vârful picioarelor pentru că şi aşa nu te aude niumeni.
“Brandy always works fastest” şi pare a fi i singura soluţie, dincolo de ea se află numai amintirea unei existenţe reale de care Calum, fratele mai mare, s-a depărtat iremediabil pentru că destinele stau numai faţa-n faţa, nu se interferează decât în momentele majore ca naşterea şi moartea. Alexander MacDonald este povestitorul, nu şi eroul cărţii, familia, trecută sau prezentă, clanul MacDonald venit pe meleagurile canadiene cu două-trei sute de ani în urmă îşi dezvăluie slăbiciunile şi puterea ntr-un ritm cantabil, ca de baladă cu reverberaţii mitice şi vrând-nevrând de dezvălue; fraţi, surori, părinţi, bunici; “loggers, miners, drinkers, adventurers, men forever in exile, forever linked to their clan” se mişcă în direcţia acceptării unei traduceri originale a ceea ce suntem ca oameni.
“Să-mi permit să te-ntrerup?”
“Aşteaptă! Există în roman câteva pasaje de-a dreptul halucinante prin simplitatea expresiei şi încărcătura trăirilor: parinţii şi fratele Colin pier într-o noapte încercând să traverseze apele îngheţate. Momentul este anticipat fără dramatism, firească vânzoleală de oameni prinşi în ocupaţiile lor şi nimic mai mult, îţi dai seama? Truc scriitoricesc de clasă. Un suflu nedefinit, ca o spaimă ascunsă se strecoară totuşi şi ne dă fiori, ne trimite în lumea subliminală a spaimelor aşteptate.. Şi ele vin!
“ They went out on the ice in a single file, the string of their moving lights seeming almost like a kind of Christmas decoration, each light moving to the rhythm of the man who walked and carried it in his hands. They followed the tracks and walked towards the ight which remained permanent in the ice. As they neared it,they realized it was sitting on the ice, sitting upright by itself and not held by hand.” Mi-aş dori să am puterea de a defini clipa adevărului suprem cu semenea măestrie sau cum zice Alice Munro “You will find scenes from this majestic novel burned in your mind forever.”
“Vrei nu vrei te întrerup. Cred că stiu de ce ai propus discuţia asta, încerci o verificare, metoda confruntării directe cu valorile pe care le ştim alimentează, impulsionează intenţia creatoare…asta e!”
“Aiurea! Baţi câmpii. Habar n-ai! Romanul e o creaţie complexă nu o poveste oarecare, fie ea şi inspirată şi Alistair MacLeod ştie asta. El îşi dirijează eroii, situaţiile în are îi pune, imaginile de care se serveşte cu preciziunea maestrului, vrăjitor, eventual. Le transmite ferocitatea gândului care i-a generat şi îi amplifică simbolic aşa ca să-i înţelegem şi mai ales să nu putem scăpa de prezenţa lor. “I turn to Calum once again…..” şi recolecţia a ceea ce va spune îmi dă senzaţia intrării în neant, în care ştiu că mă voi pierde fără putinţă de scăpare, “I reach for his cooling hand which lies on the seat beside him. I touch the Celtic ring. This is a man who carried me on his shoulders when I was three. Carried me across the ice from the island, but could never carry me back again” Nu cred să fi citit o mai profudă declaraţie de dragoste.
Şi este a unui frate către fratele murind. Dar, zice MacLeod, chiar în prezenţa morţii viaţa se defineşte: “ All of us are better when we’re loved!”
“Am amuţit!”
“Chiar?!”
