(Mircea Ivănescu, Versuri, ediție îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, 2014)
Mircea Ivănescu își publică într-un ritm neverosimil de susținut cărțile de poezie între 1968, anul debutului, și 1989 – uneori chiar și câte două pe an; pentru ca în 1989 să se oprească la fel de neverosimil, publicând practic până la moartea lui din 2011 doar o culegere de poeme scrise în engleză, o carte în colaborare cu Iustin Panța și una singură așa-zicând de autor – aceleași versuri (Dacia, 2002), indicată eronat de Matei Călinescu în Nota bio-bibliografică a antologiei lui din 2003 din poezia lui Ivănescu ca fiind îngrijită de mine și de Dumitru Chioaru; în realitate, rolul meu s-a mărginit la a-i da lui Dumitru Chioaru o plasă de manuscrise indicată de poet. Masacrul petrecut în tipografia clujeană, unde poemele au fost ciuntite, inversate, juxtapuse, s-a petrecut fără vreo intervenție din partea mea. (Și, din câte știu, nici din a lui Chioaru.)
Așadar, vreme de aproape un sfert de secol, din 1989 până în 2011, Mircea Ivănescu a tăcut. Pe cât de industrios fusese scrisul lui superlativ înainte de revoluție, pe atât de superlativ de tăcut a fost după aceea. O tăcere suficient de enigmatică & de consistentă pentru a coagula în jurul ei un fel de echivalent autohton al unui mit de gen salingerian. Încât, incitați de tăcerea aceasta neverosimilă a unui poet atât de influent, unii admiratori mai tenace s-au străduit s-o spargă. Au început să apară, din 1996 încoace, antologii tot mai consistente din poezia ivănesciană – și nu puține; premii din ce în ce mai importante, apoi chiar cele mai importante, s-au succedat în progresie geometrică; i s-au dedicat grupaje în reviste, apoi numere întregi, în fine, i s-au făcut volume omagiale la vârste rotunde; a fost numit doctor honoris causa al Universității din Sibiu – care, de altfel, s-ar fi cuvenit să fie mult mai atentă cu el în anii ’90, când numai obtuzitatea birocratică a făcut să nu ajungă profesorul extraordinar care ar fi putut cu mare ușurință să fie; iar de pe la jumătatea anilor 2000 au început, în fine, să apară lucrări de doctorat despre poezia lui. Dar surpriza cea mai mare, de departe, a fost aceea a cărților-dialog de după 2000. Sunt două asemenea cărți, una cu Vasile Avram, apărută întâi în 2004 și reeditată în 2012, cealaltă cu Gabriel Liiceanu, tot din 2012; însumează amândouă peste 400 de pagini de confesiuni cu garda jos, uneori chiar de un masochism atroce (în cea cu Liiceanu), anulând total mitul acela salingerian al retractilității absolute despre care vorbeam. E, cum am mai spus altundeva, echivalentul neaoș al descoperirii contrafactuale a vreo patru sute de pagini de confesiuni off-guard ale lui Salinger.
Iar după moartea lui Mircea Ivănescu în iulie 2011, prezența publică a poetului a devenit mai intensă ca oricând. Gabriel Liiceanu a făcut acea extraordinară carte-dialog, pe care a promovat-o așa cum merita & așa cum stă în putința Humanitas-ului să o facă (a fost cu ea inclusiv la televiziune, la emisiunea lui H.-R. Patapievici de la TVR), apoi a făcut & prefațat și o mică antologie, excelentă de altfel, din poezia lui Ivănescu, tot la Humanitas; cartea-dialog a fost arhidiscutată în mediile culturale, și era pentru prima oară când despre Mircea Ivănescu se auzea și în afara cercului strict literar.
Pentru ca acum, în sfârșit, să apară tot la Humanitas antologia lui Al. Cistelecan numită, într-adevăr ivănescian, Versuri (ediție îngrijită, cuvânt înainte și tabel cronologic de Al. Cistelecan, Editura Humanitas, 2014) – nu doar cea mai bună dintre antologiile din poezia lui Mircea Ivănescu, cum o să arăt mai jos, dar și cea mai vizibilă (și cea mai frumoasă tipografic, absolut seducătoare). Care închide, cred, bucla – nu văd ce s-ar putea face mai mult pentru poezia ivănesciană. Poate doar o ediție de opere complete, care să cuprindă cele vreo cincisprezece volume dodoloațe de poezie, plus cărțile-dialog și câteva eseuri importante (despre ce eseuri anume e vorba, o să spun ceva mai la vale); însă numai una dintre cele două-trei edituri foarte puternice își poate permite o astfel de investiție (evident perdantă financiar) în vreo două volume de peste o mie de pagini fiecare. Sau, mult mai puțin costisitor, ar mai putea fi vorba despre editarea postumelor – știind cât de lesne socializa Mircea Ivănescu și cât de ușor scria la comandă, dăruind apoi comanditarilor copiile unice ale poemelor, sunt sigur că există cel puțin câțiva deținători de astfel de unicate. Pe unul anume îl știu sigur – este vorba despre Mircea Braga, care a și pregătit un astfel de volum postum pentru tipar acum doi ani, însă legatarul testamentar al drepturilor de autor ale lui Mircea Ivănescu s-a răzgândit în ultimul moment și n-a mai lăsat cartea să intre în tipar. Cred că, doar cu puțină perseverență & ceva mai mult dialog, se pot face lucruri foarte bune și în direcția asta.
Acum, ca să explic de ce antologia lui Al. Cistelecan e cea mai bună dintre antologiile importante publicate până azi, nu-mi rămâne decât s-o compar pur și simplu cu antecesoarele ei, întâi în ce privește conținutul, apoi în ce privește aparatul critic (cronologia și secțiunea de bibliografie și referințe critice), pentru ca, în fine, să comentez textul critic adiacent despre poezia lui Mircea Ivănescu. Să le iau pe rând.
I. Conținutul, așadar, mai întâi.
În prima antologie din poezia lui Mircea Ivănescu, adică aceea a lui Ion Bogdan Lefter din 1996, se selectează amplu din cinci volume publicate între 1968 și 1972, reținându-se adică practic doar primii patru ani de activitate ai lui Mircea Ivănescu. Chiar și așa parțială, antologia aceasta a lui Lefter are, dincolo de meritul precedenței, și pe acela al clasicizării instantanee a poeziei lui Ivănescu. A arătat, practic, consistența acestei poezii care, așa cum spune Lefter în postfață, „nu încape într-o antologie” (nu mai vorbesc despre importanța postfeței înseși, devenită aproape obligatorie în discutarea poeziei lui Ivănescu).
În antologia lui din 2003, Matei Călinescu e mai generos – până la pagina 255 urmează riguros antologia lui Lefter, apoi adaugă încă 130 de pagini de poeme scrise între 1983 și 1997 (anul în care Ivănescu a renunțat complet la scris, deprimat de îmbolnăvirea soției, doamna Stela, căreia îi sunt dedicate toate cărțile lui de poezie). Ceea ce înseamnă că, deși e o dată și jumătate mai consistentă decât antologia lui Lefter, cea a lui Matei Călinescu are cusurul major al lăsării pe dinafară a vreo șase volume de versuri dintre 1972 și 1983. Publicată însă la o editură cum e Polirom, a fost practic prima antologie realmente circulată din poezia lui Ivănescu. Cât despre prefața lui Matei Călinescu, e un nec plus ultra, numai I. Negoițescu, Lucian Raicu, Ion Pop și Al. Cistelecan au mai scris ceva atât de substanțial despre poezia ivănesciană. (E genul acela de critică pe care nici nu-ți vine să-l numești critică literară – fiindcă e la fel de hipnotic & adictiv ca literatura pură.)
În fine, cea de-a treia antologie amplă din poezia lui Mircea Ivănescu (exceptând antologia de autor din 1999, Poesii vechi și nouă, din „Biblioteca pentru toți”, ivănesciană până peste marginile iertate), anume cea a lui Alexandru Mușina, tot din 2003, e cea mai comprehensivă – ajunge la anul 1972 (borna finală a selecției lui Lefter, cum am văzut) la pagina 106 deja, antologând apoi secțiuni consistente din aproape fiecare volum al lui Mircea Ivănescu până la pagina 260 (și până la anul 1989 – unde se oprește). Și aici există un paratext critic extraordinar – de data asta nu al antologatorului, ci al unui terț; e vorba despre Cistelecan însuși, care semnează o postfață memorabilă, ca tot ce a scris el despre Ivănescu, numită Eposul absenței. Difuzarea defectuoasă a antologiei lui Mușina, publicată la Aula, a făcut să nu se vadă că, de fapt, cea mai bună antologie din poezia lui Ivănescu aceasta era.
Cel puțin până la a lui Cistelecan, vreau să zic. Fiindcă, dintre toate antologiile de referință descrise mai sus, cea a lui Mușina e cea mai asemănătoare cu aceasta discutată aici a lui Cistelecan – merg amândouă pe același principiu al selecției substanțiale din aproape fiecare volum până în 1989. E drept, ponderea cade tot pe prima jumătate cronologică a cărților lui Ivănescu – însă în nici un caz atât de exclusiv ca la Lefter sau de dominant ca la Matei Călinescu; din cele 355 de pagini ale antologiei lui Cistelecan, vreo două sute și ceva se ocupă de cărțile dinainte de 1980, restul de peste o sută culegând poemele din deceniul al nouălea – și, practic, ultimul deceniu de creație al lui Ivănescu. Ceea ce, dacă stăm să judecăm, e chiar ponderea naturală, cumva bibliometrică, a stării de fapt. După capul meu, dacă ar fi adăugat și secțiunea din periodice și inedite din antologia lui Matei Călinescu, eventual amplificând-o, ar fi fost de-a dreptul ireproșabil.
II. După cum n-ar fi stricat nici reluarea secțiunii de referințe critice din antologia aceluiași Matei Călinescu. Și cu asta ajung la cel de-al doilea punct al discuției, anume la cel privitor la aparatul critic. Dincolo de faptul că lipsește, cum spuneam deja, o secțiune de referințe critice, ceea ce face Al. Cistelecan în Tabelul cronologic e de-a binelea un tur de forță. Nicăieri altundeva nu se pot găsi atâtea date despre existența fizică a lui Mircea Ivănescu, ramasate & colate atât de migălos și de participativ. (Fiindcă Cistelecan e cam îndrăgostit de subiectul antologiei & al cronologiei, se vede de la o poștă. Și nu-i stă deloc rău, ba chiar dimpotrivă.) Poate că n-ar fi stricat aici unele date din cartea-dialog cu Vasile Avram, mai ales cele referitoare la începuturile destinului literar al lui Ivănescu; de altfel (și ăsta chiar e un cusur important) dialogul Ivănescu-Avram nu e menționat nicăieri de Cistelecan, nici în Tabel cronologic, nici la Bibliografie și referințe critice; pare să-i fie necunoscută existența cărții, în oricare dintre edițiile ei (cea din 2004 de la editura Ecclesia sau cea din 2012, de la Casa de editură Max Blecher). După cum, dacă tot am ajuns la cusururi, trebuie neapărat adăugat la lista eseurilor și prefețelor lui Mircea Ivănescu acel eseu amplu despre Camus rămas îngropat în numerele 1 și 2 din 1968 ale revistei Steaua; sunt câteva zeci de pagini în revistă, dacă s-ar încumeta vreun editor la asta ar ieși o carte de peste o sută de pagini, care ar restitui practic prima monografie Camus românească, ba chiar una dintre primele în general (e din 1968, cum spuneam, adică cu opt ani după moartea algerianului). Plus câteva eseuri esențiale din Secolul XX, cum ar fi acea morfologie a romanului polițist. (Ivănescu era un mare consumator de policier, are un întreg volum, Poem, din 1973, construit pe schema unui policier; Mihai Iovănel a scris un studiu excelent despre volumul în cauză acum câțiva ani). Și, în fine, ca să fiu cusurgiu până la capăt, în Tabel cronologic, doctoratul meu despre poezia lui Ivănescu e dat ca fiind susținut în 2006 (chestiunea s-a întâmplat în 2005), însă în secțiunea de Bibliografie și referințe critice, cartea rezultată din doctorat e datată în 2002 (2007 e anul corect). Cum Al. Cistelecan a fost și în comisia de doctorat, și prefațator al cărții, nu pot decât să constat că se comportă uneori absolut ivănescian. Ceea ce e, bineînțeles, admirabil.
Dar, dincolo de micile cârcoteli, cronologia aceasta e o performanță; numai un benedictin precum Cistelecan era în stare să adune & să coleze cu atâta răbdare toate frânturile de informație din interviuri și din confesiuni risipite cine mai știe pe unde, cu atâta tipică nepăsare, de Mircea Ivănescu. Ceea ce face aici Cistelecan impune un standard profesional – pe care m-aș bucura să-l văd replicat la cât mai mulți critici tineri. (Nu că cei copți ar fi neapărat cistelecanian de devotați sujetelor exegezei lor, de altfel.)
III. După cum, și cu asta trec la cel de-al treilea punct, tot un standard impune Cistelecan și în ceea ce privește ivănescologia an sich, cu textul critic care însoțește antologia. Intitulat Cuvânt înainte (mică introducere în simfonia absenței), e un fel de summa summarum al înțelegerii poeziei ivănesciene de către Cistelecan; deși tot ce a scris criticul, de la Poezie și livresc încoace, despre Mircea Ivănescu e esențial, găsesc totuși că cele câteva pagini ale cuvântului înainte sunt tot ce a spus mai definitiv despre poezia ivănesciană. Punctul de plecare al analizei e cam același; însă concluzia diferă sensibil față de textele anterioare, câștigând în substanță prin utilizarea revelațiilor biografice din confesiunile radicale ale lui Ivănescu transmise lui Liiceanu.
Dar să nu anticipez. Iată, ca să revin, punctul de plecare – Cistelecan constată, ca și în textele anterioare, că poezia lui Ivănescu, debutantul din 1968, era totuși inaderentă la șaizecismul poetic: „Între ’60 și ’68 nu numai că se luase deja, peste capul lui, decizia unui lirism general de incantație, de debordanță imaginativă și de euforie simbolică și parabolică, dar se și obținuse în favoarea ei consensul poeților și asentimentul criticii (ca să nu mai vorbim de al cititorilor)” (p. 5) Și mai arată, de asemenea, că inaderența cu pricina era de-a binelea subversivă; într-atât de subversivă, încât camuflajul ei perfect a făcut ca aproape nimeni să nu-i remarce potențialul destabilizator la adresa poeticii dominante: „Marin Sorescu, ce părea mandatat să strice sărbătoarea de vervă prin dispoziția sa ironică și caricaturală”, spune Cistelecan, s-a dovedit „doar un sabotor de interior. Lovitura a venit din cu totul altă parte și a fost dată cu atâta aparentă suavitate, încât nici măcar n-a fost simțită, darmite să mai și provoace ceva panică. În orice caz, Versurile lui Mircea Ivănescu n-au fost percepute ca eveniment (fie și suav subversiv), ci doar ca mică stranietate față de trendul ‘vitalist’ al poeziei de atunci” (p. 5). Așa încât, după ce subversiunea s-a produs și poetica șaizecistă de incantanție, debordanță și euforie a intrat în vrie, s-a văzut limpede că „între Mircea Ivănescu și propria generație stă nu doar o poetică, ci și o epistemă lirică” (p. 6). (Cu propoziția aceasta debutează, de altfel, postfața lui Cistelecan numită Eposul absenței la antologia lui Mușina din poezia ivănesciană din 2003. Și tot de acolo provine și comparația cu falsa subversiune a lui Sorescu – aici, în ediția de la Humanitas adică, ceva mai amplificată.)
Până aici, cum spuneam, nimic nou. După cum nu e nimic nou în constatările ulterioare ale lui Cistelecan după care Mircea Ivănescu e „un poet de replică”, un poet căruia polemismul îi e funciar, pentru care în scrisul poezie „practic, nu e vorba de altceva decât de găsirea unui pretext (care, în cazul lui, e chiar un pre-text), de o vânătoare de pretexte de care să se lege propria efervescență barocă a melancoliei” (p. 7) O spusese Cistelecan însuși în Poezie și livresc și în micro-monografia Ivănescu de la Aula, o spusese poetul însuși în interviul dat lui Dinu Flămând pentru revista Amfiteatru în 1978, în acel pasaj în care spune că nu poate scrie decât „prin atașament sau în opoziție” față de un text preexistent. Însă, treptat, Cistelecan începe să se apropie de o concluzie sensibil mai consistentă și mai nuanțată decât acelea proprii anterioare – și primul pas spre formularea acestei concluzii se produce atunci când începe să citească în cheie confesivă intertextualitatea ivănesciană: „nu ia din cărți decât acele secvențe ce par tăiate din propria viață”. Intertextul poemului ivănescian presupune o „identitate de situații” manifestă prin „suprapunere deplină a biograficului pe livresc (sau invers)” (p. 7) (Această suprapunere totală a existenței pe text am numit-o, cândva, „intertexistență” – speculând bineînțeles conceptul de „texistență” forjat de Mircea Cărtărescu.) Și conchide apoi Cistelecan că, „pe cât pare el a umbla din carte în carte… de fapt dă întotdeauna peste sine” (p. 8)
Și astfel ajunge la punctul nodal al concluziei lui, la nexul care reunește în bucla sa tot ce a scris Cistelecan vreodată mai bun despre Mircea Ivănescu. Ne amintim că, în 1987, în Poezie și livresc, el vedea în Ivănescu un „prizonier al convenției” – formula, memorabilă, purta strict asupra modalității de a se situa în livresc a poetului. Privea numai modul de configurare a poziției eului în text, ca să zic așa. Acum, după aproape treizeci de ani, Cistelecan schimbă formula din „prizonier al convenției” în „ostatic al clișeului” și o resemantizează decisiv, acordându-i o semnificație etajată & tripartită; dar, ca să nu vorbesc în gol, iată mai întâi cuvintele lui Cistelecan însuși (absolut memorabile, cum spuneam): „[Mircea Ivănescu] se simte el însuși un ostatic al clișeului. Întâi al clișeului literar (căci, după cum pretinde, nu poate inova, poate doar repeta/rescrie/relua, nefiind decât un bricoleur), apoi al clișeului sentimental (toate sentimentele lui au fost deja literaturizate, au fost falsificate) și-n cele din urmă al clișeului existențial”. Așadar, dintr-o formulă cu portanță strict literară, cum era aceea de „prizonier al convenției”, aceasta de „ostatic al clișeului” poartă și înspre pulsiunile sentimentului și ale existenței. Pe cât se poate înțelege, această resemantizare prin amplificare vine din aceea că înțelegerea poeziei s-a schimbat pentru Cistelecan – trecut acum prin biografismul & confesivitatea douămiistă, el înțelege poezia într-o conjuncție destinală & definitivă cu existența. Și, într-o astfel de înțelegere care conaturează evenimentul biografic cu cel bibliografic, revelațiile din dialogul Ivănescu-Liiceanu nu puteau rămâne fără urmări. Cistelecan o spune, de altfel, de-a dreptul, atunci când constată la Ivănescu „sentimentul ireductibil al unui clișeu destinal, al unei imposturi dramatice (după cum îi va mărturisi lui Gabriel Liiceanu, a trăit tot timpul cu ‘senzația’ că o face ‘pe spezele fraților morți’). Acesta, e fără îndoială, nucleul tragic din care se trage conștiința grea a unei existențe de supraviețuitor, a unei existențe fără mandat originar, un fals destinal din pornire”.
E, în frazele acestea de mai sus, tot ce s-a spus vreodată mai concis & mai definitiv despre trauma fondatoare a poeziei lui Mircea Ivănescu. Și e cu atât mai remarcabil că o spune un critic (excepțional, e drept) care începuse acum treizeci de ani lectura poeziei ivănesciene venind dinspre versantul ei livresc. Pentru ca acum să constate, ca-ntr-o fabulă orientală, că în „munții inimii” din poezia lui Ivănescu versantul livresc și cel existențial coincid.
Iată, în rezumat, de ce antologia aceasta a lui Cistelecan e un eveniment: primo, pentru că, în ce privește principiul de antologare, e cea mai comprehensivă (alături de cea a lui Mușina, repet); secundo, pentru că aparatul critic (cronologia și secțiune de bibliografie a operei ivănesciene) e un tur de forță; tertio, deoarece cuvântul înainte spune ceva esențial și despre poezia lui Mircea Ivănescu, și despre gândirea critică a lui Al. Cistelecan. Cu micile retușuri pe care le-am arătat, doar o (improbabilă, cum spuneam) serie de opere complete ar putea să-i mai fie superioară.
