Alte fragmente de jurnal

19 martie. Să demonstrezi că ești, totuși, posibil. Cam ăsta e sensul scrisului oricui. E o miză absolut imbecilă, chiar și la cei geniali. Și înțeleg de ce unii au putut spune că omul care scrie e, din capul locului, distrus. De fapt, singura rațiune pentru care ar trebui să scrii ar fi aceea de a demonstra că ești, totuși, imposibil.
Și, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, există unii care au făcut-o deja – Kafka, Urmuz, Mircea Ivănescu. Toți trei (și alți câțiva, puțini, ca ei) au scris împotriva lor, încercând cu disperare nu doar să arate că sunt imposibili, dar chiar să-și facă imposibilă existența. La propriu. Încât, chiar dacă nu și-au tras toți efectiv un glonț în tâmplă într-un boschet din centrul Bucureștiului (așa cum a făcut cel mai radical, dar nu și cel mai bun, dintre ei), literatura lor a fost totuși de o eficiență suicidară comparabilă.
Însă mă întreb dacă nu cumva calculul lor a fost greșit – abia literatura lor imposibilă & strălucitoare ni-i face posibili. Cu cât mai imposibilă ea, cu atât mai posibili ei. Gândind asta, mă simt numaidecât vinovat față de ei; ca și cum le-aș lua ceva ce li se cuvenea fără drept de apel.
La naiba cu toate calculele & cazuistica asta – ideal e să nu scrii, abia asta e cu adevărat moral. Și bineînțeles că, de îndată ce gândesc propoziția asta, mă și năpustesc pe tastatură s-o transcriu.

20 martie. S-o transcriu, ziceam așadar ieri; prin urmare, scrisul nu poate fi oprit decât dacă-ți poți deconecta tastatura din creier. Gândul liniștitor că asta se va întâmpla inevitabil cândva.
Și, imediat, gândul celălalt: dar dacă nici atunci? Dacă, și după ce creierul putrezește, tastatura va continua să clămpănească? Vei sta întins între scânduri, iar jurnalul ăsta de neoprit se va derula mai departe. De unul singur, sub ochii tăi demult putrezi, notând ce se întâmplă în mintea ta demult putredă. Iadul nu sunt ceilalți; iadul e jurnalul tău infinit – din care tu ești absent. Ca o oglindă în care încerci din răsputeri să te reflectezi – fără ca luciul ei să te înregistreze vreodată.
(Nu mă compătimi prea tare, cititorule: și ochii tăi buni vor fi cândva demult putrezi.)

21 martie. Ieri a murit tușa Mariana. Luna trecută, străbunica lui Sebastian (adică mama socrului meu). Acum puține luni, unchiul Nelu. Morbidețea jurnalului meu, pusă în umbră de morbidețea lumii. Lumea ca jurnal morbid al Altcuiva. Dar superstițiile mele nici măcar nu mă lasă să comentez asta.
Azi, în drum spre grădiniță, în fața blocului, un porumbel strivit. Oasele din cușca pieptului îi ieșeau toate în afară, ca spițele unei umbreluțe albe, ușor însângerate. Sebastian l-a privit liniștit, apoi a luat o pană. L-am privit bizar poate, fiindcă după ce s-a uitat la mine a lăsat-o jos, comentând încet, doar pentru el însuși:
– Bine, data viitoare o să iau o pană de la un porumbel care există.

22 martie. Când ne-am dus la înmormântarea tușei Mariana, l-am lăsat pe Sebastian la maică-mea, nu voiam să văd iar în ochii lui privirea aia stupefiat-terifiată pe care a avut-o când a văzut sicriul străbunicii lui coborât în groapă. (Mi-a cerut atunci, cu toată groaza din ochi, să mergem lângă groapă, ca să vadă mai bine. N-am vrut, eram eu însumi prea înspăimântat – de privirea lui, nu de groapă, aș brava acum.) Veniți să-l luăm acasă, mama („buni Vero”, cum îi spune Sebastian) ne povestește că aseară, înainte de culcare, i-a spus Capra cu trei iezi – însă fără să sară peste detaliile privind oribila ucidere a iezilor, așa cum fac eu când i-o povestesc. I-a spus tot, cum lupul a mânjit pereții cu sângele lor, cum le-a așezat capetele în geam cu dinții rânjiți etc. La sfârșit a întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat apoi cu capetele iezilor, dacă au rămas tot în geam; i-a răspuns că nu, capra le-a îngropat în spatele casei, iar pe locul unde le-a îngropat au răsărit apoi flori minunate. Abia apoi, după ce au răsărit florile, a adormit și el.
Mai bine l-aș fi luat la înmormântare, trauma ar fi fost sigur mai mică.
Când am fost anul ăsta la Brașov, prin ianuarie parcă (sau februarie? aș putea căuta în jurnal, dar ar însemna că mă recitesc, și nu vreau asta), Romulus Bucur mi-a spus că ar vrea să scrie un studiu despre felul în care lupul îi omoară pe iezi – fiindcă mânjirea pereților cu sânge etc. ar descrie cu exactitate ritualul evreiesc. Lupul fiind, așadar, în viziunea lui Creangă Marele Evreu exterminator. Am râs atunci – însă mai apoi, amintindu-mi că țăranul Creangă nu era deloc mai puțin antisemit decât intelectualii Eminescu ori Slavici, nu mi-a mai venit atât de la îndemână să râd.

23 martie. Sunt singur cu Sebastian, Cami e la serviciu, iar socrii sunt plecați la Sebeș, la parastasul unchiului Nelu. Ne uităm la desene animate (Cars, bineînțeles, cu favoriții lui, Fulger McQueen și Bucșă), desenăm, citim din Ispirescu (am redescoperit basme pe care le credeam uitate pentru totdeauna, din prima copilărie, adică de pe la șapte-opt ani, când le citisem pentru prima dată; și, de asemenea, pasaje sau imagini obsedante, care nu mai știam de unde vin – de exemplu băiatul născut cu o platoșă de aur în loc de cușcă toracică, sau palatul fermecat în care obiectele vorbesc, iar poarta îl ceartă pe cel care vrea să-și agațe calul de clanța ei, de care mi-am amintit când am citit în Spuma zilelor cum soneria vorbește cu vizitatorul care apasă pe ea; sunt, amândouă, din Băiatul cel bubos și ghigorțul), e microarmonia at its best. Parcă și creierul bate mai încet în craniu (ba chiar parcă bate adânc, în pământ, undeva). Din când în când, mașinuțele cu care ne jucăm aterizează pe coperta galben-lămâi a cărții lui Jean Améry Despre sinucidere – și abia atunci creierul pare că se îmbujorează și începe să precipite puțin. Însă foarte puțin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *