Fragmente de jurnal

În Austria, la un hotel fără recepționer – înlocuit de un tonomat de chei electronice cu care poți intra în hotelul plasat într-un câmp uriaș de porumb (atmosfera era ruptă din filmele fraților Coen). Butonând televizorul din hotelul austriac, am dat peste o reclamă la vodkă despre care eram asigurat că ar reprezenta sufletul pur, die reine Seele, al vodkăi – și mi-am spus că, oricât de alcoolizat aș fi fost până în 2009, tot n-am crezut niciodată că vodka și puritatea pot avea vreo legătură cât de infimă. Dimpotrivă, știam prea bine că vodka activează taman centrii psihici cei mai impuri, centrii violenței & agresivității, așa încât până și cei mai puri oameni devin, catalizați de energetismul ei malign, niște bestii. În fond, vodka l-a omorât pe tata. Poate nu singură, dar e unul dintre principalii lui asasini. Și tocmai de asta m-am luptat cu ea cu atâta disperare & pasiune (& aproape dragoste – și abia cu dragostea asta terifiată începe infernul). Ne unea, & ne despărțea, o moarte. Pe care o s-o avem întotdeauna în comun – chiar dacă n-o să mă mai ating de ea tot restul vieții.

***

Livius Ciocârlie: „De obicei, se scrie jurnal în pauzele dintre scris şi scris. De aceea, o temă recurentă a jurnalelor este: nu pot să scriu”. Dacă mă gândesc de câte ori m-am văicărit aici că nu pot să scriu, mai că i-aș da dreptate; atâta doar c-ar fi prezumțios să spun că ce e aici, în caietul ăsta cafeniu (iar acum direct în folderul din laptop), e pauza dintre scris și scris – câtă vreme e tot mai evident că, pentru mine, scrisul nu mai cunoaște viitor. Mai exact – cu mine, scrisul nu are nici un viitor. După cum e din ce în ce mai evident că n-a avut nici un trecut. A fost, vorba lui Creangă & Pleșu, un sfârâiac. Iată, deci, cum stau lucrurile – sfârâiacul e supratema jurnalului meu; care e pauză între un sfârâiac și absența acestuia. Nu că asta m-ar stingheri cumva; sunt un om pe care sfârâiacul lui îl umple de liniște, cam în felul nebunilor care, cu privirea iluminată, scot din buzunarul paltonului o pietricică, ți-o arată conspirativ & radioși preț de o secundă, după care își vâră panicați comoara la loc în buzunar și își reiau mersul târșâit & năclăit de fericire prin curtea azilului. (Am cunoscut un astfel de iluminat în ʹ98, când am mers la doctorul Munteanu, șef de secție la Psihiatrie & vecinul meu de scară în Terezian, ca să-mi iau o scutire pentru enormele mele absențe la facultate. Îl invidiez de atunci neîncetat. Nu pe doctor, vreau să spun.)
Poezia, sfârâiacul ăsta care ne ia mințile. Pietricica din buzunarul paltonului – o știi acolo, și aerul se face-n jurul tău halviță cu nuci & putti. La mine e chiar și mai țicnită trebușoara: știu că nu-i acolo, în buzunar, dar mă prefac că e – și mă plimb prin curtea azilului cu pași târșâiți, din când în când mă opresc, scot cu fereală pumnul gol, apoi îl deschid încet sub nasul cuiva, i-l arăt cu ochi drogați de triumf, închid repede pumnul și-l vâr în buzunar, după care-mi reiau mersul târșâit prin halviță & tabor. (Iar de nasul cuiva nu e, firește, atașat nimeni. Plutește singur cuc prin halvița taborică dinăuntrul craniului meu. Ca o pietricică strânsă în pumnul altcuiva mai mare.)

***

Când beam, petreceam și câte opt sau zece ore din zi în crâșmă; ziua trecea astfel fulgerător, cum ai bea o sută de mililitri de votcă în stilul smuls, vorba lui Mircea Ivănescu. După ce alcoolul s-a dus de la mine, ziua a început deodată să aibă douăzeci și patru de ore – și ce ore, trecând fiecare înfiorător de încet, secundă târându-se de secundă ca un șir de furnici înaintând chinuit pe sub piele. Am citit apoi în literatura de specialitate că asta-i principalul motiv pentru care dependenții recad – anume cantitatea enormă de timp pe care o au de manageriat. De asta au nevoie de grupuri de suport, de programe stricte etc. – pentru a fragmenta timpul, pentru a-i împărți masa enormă în bucățele comensurabile (treabă cam măcelărească, după cum se vede, dar e vorba despre alegerea simplă între a măcelări sau a te lăsa măcelărit). Programul meu, grupul meu de suport a fost scrisul – tot un fel de treabă măcelărească, în fond. (Și tot despre a măcelări sau despre a te lăsa măcelărit e vorba.) Și și-a făcut treaba, ba chiar cu asupra de măsură – nici măcar o singură dată n-am visat că beau, n-am nostalgii & pofte de nici un fel, ba chiar gustul alcoolului (în bomboanele de ciocolată cu lichioruri, de pildă) îmi provoacă greață & senzație de vomă. Fie poezia mea cât de sfârâiac – pentru mine și-a făcut treaba. Și ca antidepresiv, și ca grup de suport. Iar dacă nu voi mai scrie, nu va fi alegerea mea, ci a ei. A poeziei – care se va fi dus de la mine. Ca alcoolul.
Mă întreb ce program, ce grup de suport mă va salva de la sevrajul ăla. Și ce pact cu timpul va trebui să refac. Ce pact, în general. Ce-mi va mai da șansa de a alege între a măcelări și a te lăsa măcelărit.
Fie și numai de spaimă & din instinct de conservare, tot trebuie să scriu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *