O antologie de proză

 Utilitatea unei antologii, în zilele noastre, îmi pare evidentă. Dacă vremea masivelor istorii literare și a monografiilor a apus, dacă se scrie și se publică enorm, divers, deconcertant, într-un ritm invers proporțional cu posibilitatea unei lecturi cuprinzătoare, atunci o antologie bine alcătuită e mai mult decât binevenită. Ea poate suplini, prin întinderea și valorea selecției, orice sinteză critică diacronică, ea poate oferi o perspectivă relativ amplă asupra unui gen, asupra unei mișcări sau asupra unei generații, la un moment dat. Intersecțiile hermeneutice spontane, eseurile clar circumscrise, ”răsfoirile” țintite în vreun fel, articleria de interval sunt și ele genuri critice stimabile ale unei post-modernități reticente la greutatea tratatelor și a marilor sinteze. În privința ficțiunii, ”desantul” crohmălnicean sau optzecistul ”aer cu diamante” au fost cazuri emblematice, iar în privința abordărilor științifice, a se vedea zecile de cărți de critică fragmentară și de bilanțuri publicistice de autor.

Antologiile liric-ficționare nu ne-au lipsit, în ultimii ani, antologii tematice, clubiste și regionale. Amintesc doar de prea des invocata oZone Friendly, coordonată de O. Nimigean (2002) și de cea a lui Claudiu Komartin și a lui Radu Vancu, Cele mai frumoase poeme din 2011, de la Tracus Arte (2012), deși exemplele ar putea fi mult mai numeroase. Mi-ar plăcea să cred că au avut impactul scontat și că a fost unul edificator pentru starea unei literaturi (în caz că s-ar mai pune problema unui asemenea ”ideal”), într-un punct al evoluției ei. Există prejudecata că o operă ”completă” e de preferat unui mozaic de fragmente (dacă vrei, totuși, să-ți faci o părere adecvată, poți citi toate ”operele complete”? Ale tuturor autorilor? Integral?) sau că impunerea unei teme anume periclitează libertatea estetică a autorilor (mă îndoiesc că se poate stabili o graniță între textele produse ”tihnit” și cele rapide, în fuga inspirației). Și există prejudecata (pe undeva, justificată!) că un text-două, între altele foarte diferite, nu pot da măsura unui autor. Și totuși, trăim vremuri când  lecturile de ansamblu sunt rarități, și asta din rațiuni perfect obiective: pur și simplu nu mai există timpul unor parcurgeri de masă. Pentru o primă opinie, cu limitele ei, dar și cu autenticitatea ei, o antologie severă de texte poate da, măcar parțial, imaginea unei literaturi, a unui gen, a unei perioade. Ceea ce nu-i chiar de lepădat.

E și cazul antologiei alcătuită de Marius Chivu: Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Polirom, 2013), o culegere impresionantă prin cantitate, relevanță și concentrare valorică. Avem în ea 23 de autori, de toate vârstele (cel mai mic are 30 de ani, cel mai mare, 65) și de toate stilurile, care au excelat în genul scurt, după 2000. Sunt 40 de povestiri (după cum a mărturisit selecționerul, fiecărui autor i-a revenit un număr egal de pagini), din vreo 60 de volume, câte afirmă același că a recitit, din peste un deceniu de literatură română recentă (aproximativ 15 ani, inclusiv 2012). Nu cred că mai e nevoie să mai demonstrez utilitatea unei asemenea investiții, când ea încearcă să ofere o imensă hartă tipologică a prozei scurte autohtone din ultimii ani, de la minimalism și realism, la fantastic, parabolic și parodic, de la mișcarea narativă precisă, cu accent pe comic, dialog, atmosferă și psihologie, până la barocul imaginativ, erotizat, grotesc și absurd. Sunt adunate în același loc produse ale specializaților pe gen și ale frecventatorilor ocazionali, căci avem prozatori de cursă lungă, profesionalizați (filologi), dar și regizori, scenariști sau scriitori cu pregătire ”realistă” și talent cât încape. Unii sunt foarte cunoscuți (Ioana Baetica, Dan Coman, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Angelo Mitchievici, Radu Paraschivescu, Cezar-Paul Bădescu, Silviu Gherman, Sorin Stoica), alții, mai puțin (Lavinia Braniște, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoș Micleușanu, Veronica D. Niculescu, Liviu Radu, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Marian Truță), astfel încât volumul și, implicit, selecționerul nu pot fi suspectați de elitism sau părtinire. Sigur, există inegalități valorice sau direcții mai greu de comparat, dar trebuie să recunoaștem că nu-i ușor să pui împreună autori atât de îndepărtați, ca generație, și atât de diferiți în scriitură, din care să-ți faci o idee, cât de cât, despre genul prozastic scurt de dată recentă. Și totuși, pentru un cititor atent (ca și pentru un critic conștient de obiectul său de studiu), o asemenea idee poate să apară. Mi-aș permite, cu riscurile unei subiectivități asumate, să numesc câteva capodopere, unele știute, altele nu, într-o stare de euforie a descoperirilor: Dan Coman, O întâlnire cu cititorii; Radu Pavel Gheo, Integrare la Găurești; Florin Lăzărescu, Titanicul; Dan Lungu, Ca de fiecare dată; Mihai Mateiu, Bunica murind; Veronica D. Niculescu, Sfoara; Sorin Stoica, Neînțelesuri; Lucian Dan Teodorovici, După gâște; Alex Tocilescu, Catꞌs Avenger; Marian Truță, Lungul drum din cer acasă. Acestea atestă cât de bună e literatura de la noi, într-un gen proaspăt nobelizat (mă gândesc la Alice Munro), cât de exportabil și pe deplin concurențial, și e meritul lui Marius Chivu că l-a făcut vizibil în acest mod, oferindu-ne o recapitulare necesară.

Demersul antologatorului a pornit de la imperativul slabei receptivități a prozei scurte, la noi. Cu alte cuvinte, avem, dar ”nu a fost suficient băgată în seamă”. Cu experiența considerabilă de cititor, cronicar literar, îngrijitor de precedente antologii și titular de curs creative writing în arta povestirii, Marius Chivu a încercat să redea demnitatea pierdută unui sector literar pe cât de stimabil, pe atât de disipat. ”Dacă romanele scriitorilor noii generații s-au bucurat de vizibilitate”, afirmă el, ”au avut parte și de receptare critică, și de succes la public, au fost premiate, reeditate, traduse și, unele, chiar ecranizate, în schimb, proza scurtă — uneori publicată în tiraje mici, la edituri obscure sau niciodată reeditată — a rămas insuficient cunoscută și apreciată. Sper ca demersul de față — o premieră editorială la noi — să reprezinte un act de recuperare, (re)descoperire și (re)evaluare, deopotrivă a genului scurt și a noii generații de prozatori, atât din partea criticilor literari, cât, mai ales, din partea cititorilor de literatură română contemporană”. Cu atât mai binevenit e gestul criticului, cu cât cel puțin o proză scurtă de calibru (plus alte colaborări ale regizorilor cu prozatori ca, de pildă, Răzvan Rădulescu și Corina Sabău) a oferit, alături de romane cunoscute, sursa pentru un scenariu: e vorba de Lampa cu căciulă a lui Florin Lăzărescu, transpusă de Radu Jude într-un scurt-metraj premiat. Ceea ce înseamnă că nimic nu e pierdut, ci numai rămas în umbră.

”Act de mândrie și de seducție”, Best of-ul lui Marius Chivu reprezintă un gest critic salutar. Și, desigur, o autorizată judecată de gust literar.

(articol publicat în numărul recent al revistei ”Convorbiri literare”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *