Filmoterapia

Când aproape tot ce-i în jurul tău, însemnând viaţă socială, politică etc., pare deprimant şi generator de anxietăţi, simţi nevoia unui refugiu special. Un hobby pe care nu l-ai mai practicat de mult. A merge la film de placere, de exemplu.

De fapt, trebuie să adaug două nuanţe. În primul rând, „a merge“ este un fel de a spune într-o epocă în care propriul tău computer poate fi un cinematograf. Online poţi găsi şi regăsi multe şi mult. În al doilea rând, pornirea hedonistă a fost dublată treptat de un anumit program. Nu a mai fost vorba doar de un exercitiu terapeutic.

Cred că pentru prima dată am ajuns să privesc filme în mod sistematic, adică urmărind un anume regizor, apoi un anume actor. Ce putea fi mai ofertant decât un nume precum Alain Delon. Dar repede mi-am dat seama că nu pot fi consecvent. Pentru că de la actor (Delon) am sărit la regizor (Jean-Pierre Melville). Iar apoi m-am întors la Delon, dar nu înainte de a-l urmări un timp pe Jean-Paul Belmondo.

Nu pot să nu mă întreb cât contează în cazul acestor escale propriile porniri, anturajul, influenţa referinţelor livreşti etc. Nu am un răspuns, ştiu doar că filmele vechi mi-au făcut viaţa mai suportabilă. Nu imediat, pentru ca de multe ori nu patrunzi toate intelesurile, in fata ta apar intrebari fara raspuns, ceea ce poate fi o sursa de stres. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *