Au trecut mai bine de două săptămâni de când România fierbe din cauza a două probleme: proiectul de exploatare a aurului de la Roşia Montană şi câinii maidanezi. Proteste, dezbateri, marşuri, afişe, tweet-uri, postări pe facebook… Doar printr-un concurs de împrejurări cu totul şi cu totul miraculoase cineva ar fi putut trăi o zi în aceste două săptămâni fără să se lovească într-un fel sau altul de cele două subiecte.
Niciunul dintre cele două subiecte nu mă pasionează în mod deosebit, asupra niciunuia nu mi-am format o părere bine conturată şi, cu atât mai mult, definitivă: nu am avut nici timpul, nici aplecarea necesară să mă informez aşa cum trebuie (situaţie determinată de motive obiective, dar totuşi condamnabilă pentru un cetăţean responsabil). Prin urmare, nu simpatizez nici cu ecologiştii din Bucureşti, nici cu minerii din Apuseni, nu sunt nici de partea „cuţofililor”, nici de cea a „cuţofobilor”. Dar îi susţin pe toţi să îşi expună în continuare punctul de vedere de o manieră raţională şi civilizată, să argumenteze cu calm pentru adoptarea proiectelor pe care le consideră cele mai potrivite şi să acţioneze cu bunăcredinţă, pentru binele comun. Mă încântă sincer că oamenii se interesează de probleme ale comunităţii şi că sunt dispuşi să acţioneze pentru rezolvarea lor într-o anumită direcţie. Îi felicit pe toţi cei care protestează paşnic şi pe cei care aleg să îşi exprime liber opinia. Mă bucur că ne comportăm ca o comunitate şi nu ca o masă de indivizi obligaţi de soartă să trăiască laolaltă.
Sper numai ca această pornire să nu se stingă odată cu cele două probleme. Sper ca aceşti oameni (sau dacă nu ei în mod special, alţi cetăţeni ai ţării) să se intereseze şi de celelalte lucruri publice (res publica), politice, economice, sociale sau culturale, şi să acţioneze pentru crezurile lor. Sper ca treptat să devenim conştienţi că în spaţiul public tăcerea nu este un răspuns, ci o invitaţie către cei fără scrupule la abuz şi nedreptate. Îmi doresc din tot sufletul ca spaţiul public să devină acel loc în care cetăţenii responsabili influenţează deciziile sau decid cu privire la soarta comunităţii din care fac parte şi din această cauză salut protestele şi dezbaterile recente provocate de Roşia Montană şi de maidanezi.
P.S. Închei cu o observaţie deloc în nota rândurilor de mai sus. Aceste dezbateri profund citadine prin mediile implicate demonstrează din nou că prăpastia dintre România tăcută a satelor şi România zgomotoasă a oraşelor (cu preocupări precum ecologismul şi drepturile animalelor) se adânceşte tot mai mult. Nu este un semn bun ca în aceeaşi ţară să existe două lumi atât de diferite…
Pe langa neclaritatea semnalata in comentariul lui Liviu Gaita, as adauga si faptul ca observatia din post-scriptum este facuta, de asemenea, tot in necunostinta de cauza. Preocuparile pentru probleme de mediu (precum proiectul de la Rosia Montana sau exploatarea gazelor de sist) exista si in mediul rural (un singur exemplu: http://www.youtube.com/watch?v=kY6GhFPSglE ).
1. Despre neclaritatea de care vorbiti, am raspuns deja la comentariului domnului Gaita. 2. Observatia din post-scriptum nu se refera la protestele organizate in zonele direct vizate de exploatari, ci la restul comunitatilor rurale din tara unde cunostintele si interesul fata de Rosia Montana si alte cazuri similiare sunt minime (va asigur ca aceasta afirmatie este facuta in cunostinta de cauza).Ceea ce am dorit sa subliniez, foarte pe scurt, este ca daca in mediul urban se dezvolta treptat spiritul civic si apar preocupari ecologiste, chiar atunci cand problema nu exista in imediata proximitate a unui oras, in mediul rural aceste evolutii se fac greu simtite (sau chiar nu exista). Sunt doua lumi cu agende si preocupari foarte distincte, ceea ce din punctul meu de vedere, nu este imbucurator. Sper ca am fost mai explicit in acest comentariu si ca am raspuns nelamuririi dvs.
Multumesc pentru raspuns.
Desigur, diferentele dintre rural si urban exista, si nu de azi de ieri, si nu exclusiv in zona culturii civice. Ceea ce ati detaliat in comentariu ar putea fi dedus din post-scriptum, insa pastrez o doza de rezerva spunand:
(1) Merita revazuta ideea potrivit careia „aceasta prapastie se adanceste”. In urma cu 10 ani, de exemplu, este greu de imaginat ca ar fi fost posibile proteste pe o tema legata de mediu in zone rurale, fie ele direct afectate (astfel de preocupari nu prea existau nici in orase, cel putin nu la intensitatea momentului). De aceea, mi se pare mai avantajoasa (fructuoasa) o abordare care sa porneasca din acest punct (al unei transformari sesizabile) si nu una care conduce la un dead end (contestabil).
(2) Chiar daca s-ar putea spune ca da culoare textului, exprimarea in termeni de „România tăcută a satelor şi România zgomotoasă a oraşelor” este simplificatoare si, cel putin pentru mine, cu trimiteri ideologice.
Nu-mi e clar deloc, interventia dumneavoastra e o aplecare asupra spatiului public, sau o ridicare la spatiul public? – spatiul acela unde misunam noi, „acesti oameni”, onorati, de altfel, ca ne sustineti sa ne expunem in continuare punctul de vedere. Mai lamuritoare ar fi o pozitie pe subiecte, ca spectatori si arbitri sunt mult, mult prea multi, de aici si riscul de derapaj in randul celor din arena.
Ideea principala a celor cateva randuri este ca preocuparea demonstrata de cetateni pe marginea celor doua probleme ar trebui sa devina o constanta a comportamentului civic in Romania: mai sunt atat de multe alte aspecte de mare importanta pe care nimeni nu le baga in seama, pe care nimeni nu le apara in niciun fel, dar care sper ca vor trezi cu timpul interesul cetatenilor. In ceea ce priveste „pozitia pe subiecte”: 1. nu reprezenta scopul articolului meu 2. ar fi „lamuritoare” si utila daca as fi cu adevarat bine informat asupra celor 2 probleme in discutie; privesc intotdeauna cu mare responsabilitate ceea ce scriu, asa ca sa imi dau pur si simplu cu parerea nu cred ca este potrivit. Sper ca am raspuns de o maniera satisfacatoare comentariului dvs.
Vă mulțumesc. Înțeleg mai bine ce vă preocupă. Am două sugestii de cititor: 1. când vă referiți la subiecte care polarizează publicul, imaginați-vă cum se vor regăsi cititorii dumneavoastră în etichetele pe care le propuneți. Eu, de pildă, m-am descoperit „cuțofil”. Alții se vor simți referiți drept „cuțofobi” – poate pe ei îi va flata sau amuza. Când redactați comunicări adresate corpului exclusivist al arbitrilor/experților ne-implicați, puteți eluda acest exercițiu de imaginație. 2. cred că ar trebui să argumentați evaluarea ca cele două turbioane din spațiul public sunt manifestări de civism. Eu le-am perceput ca reacții populare la incitările și provocările din acțiunea politică și a mass media. Componenta civica și de expresie a persoanelor constant și profund preocupate, eventual și competente a fost și este marginală în ambele situații, în dezvoltarea lor turbulentă recentă. Concluzia mea: nu vă împărtășesc optimismul privind tranziția de la masă de oameni la comunitate. Timpul va clarifica.
Va multumesc pentru sugestii! In privinta celei de la punctul 2, in opinia mea, putem privi lucrurile putin mai optimist. Este adevarat ca exista numeroase incercari ca protestele si dezbaterile sa fie speculate de tot mai multa lume, de pe esichierul politic, din media, din cercuri corporatiste, dar cunosc totusi suficiente persoane care participa exclusiv pentru ca sunt de parere ca trebuie sa ia pozitie fata de o problema care ii priveste si pe ei. Observ tot mai des oameni la care chiar nu m-as fi asteptat, dornici sa cunoasca despre lucrurile publice si despre ceea ce pot face ca acestea sa evolueze intr-un sens cat mai bun. Din pacate, si aici va dau dreptate, acest spirit se poate stinge foarte usor in lipsa unor oameni de stat si a unor institutii media care sa isi asume si sa isi exercite rolul de a informa, de a educa si de a mobiliza masa larga a populatiei.