A doua generație a spiritului

Vrei nu vrei, evenimentele din ultimele zile te cam obligă să te întrebi unele lucruri… Una din cele câteva zeci de astfel de întrebări – posibilă și eventual relevantă – este: cărei generații mai aparținem? Abia trecut de 30, mă trezesc în stradă întinzându-mi amabil respectivele „capcane”. Sau variațiuni: Ce înseamnă generația din stradă? Cine face parte din ea? Și, implicit: Cine anume strigă în stradă pentru Roșia? Izbucnește vocea străzii din gâtlejul unei „noi generații”? Este ea cu adevărat nouă? Îmi amintesc brusc de John Dos Passos și de faptul că o filosofie de viață, o viziune originală asupra lumii, sunt toate creația unei generații, mai degrabă decât a unui individ, dar că fiecare, mai bine sau mai prost, adăugăm câte o cărămidă acestui „edificiu”. Avem o viziune asupra lumii ascunsă printre sloganurile Pieței? Poate că e prea devreme pentru un răspuns, dar cu siguranță că vom afla…

Pe de altă parte, uitându-te roată prin zestrea motivațională a zilelor noastre (nu doar cu ochii din cap, ci și cu cei ai minții), nu ai cum să nu constați un fel de moment zero al ideologicului, un reset aproape magic a tot ce știai despre matricea paradigmelor în mijlocul cărora te-ai altoit. Dezbaterea despre ideologii epuizate este veche la alții (mă gândesc doar la Daniel Bell, în anii ’60), dar încă nouă la noi. Nu sunt de acord cu cei care clamează (mai mult ca formă de „wishful thinking”) faptul că în Piață scandează în mod implicit oamenii stângii, adepții anti-capitalismului sau mai știu eu ce alte astfel de sentințe ilariante. E suficient să-ți cunoști publicul pentru a evita asemenea de erori de apreciere. Nu insist, cunosc foarte bine cel puțin câteva sute de protestatari și spun cu mâna pe inimă că nu ideologia îi mână în luptă. Că or fi și dintr-unii și dintr-alții, nu contest. Cel puțin cei cu „sentințele” sunt aproape sigur posesori de tag ideologic autoimpus. Doar că devine irelevant astăzi. Am avut de-a lungul istoriei foarte multe mărturii intelectuale despre fascinația ideologică și deziluzia adiacentă. De la The God That Failed (Crossman) și iluziile bolșevismului, la The Captive Mind (Milosz) și intelectualii care se aruncă rapace asupra diamatului ca nouă teologie; de la 1984 (Orwell) și beția puterii, la L’Opium des intellectuels (Aron) și desființarea nimicitoare a ideii necesității istorice — tema ideologiei ca decepție a fost în centrul atenției mai tuturor posesorilor de materie cenușie. Că ideologia de dreapta a deziluzionat în România post-decembristă poate fi argumentat. Așijderea, cea de stânga. Dar să citești evenimentele din aceste zile în cheie ideologică mi se pare cel puțin contraproductiv. Avem în sfârșit în față un fenomen civic supraideologic și, poate pentru prima dată după mult timp, nimeni nu mai poate gândi în vechii termeni de reprezentare fără a scăpa de ridicol.

Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi în Piață mi se pare a fi nu afirmarea unui sistem ideologic în contra celuilalt, ci pur și simplu o mare Revelație Civică. Nu insist asupra pretextului (Roșia Montană cu toate discuțiile ei adiacente, tehnice, ecologice, patrimoniale, ba chiar morale), ci doar asupra ritualului și a dispoziției psihice a actorilor. Ajunși în acest punct, să încercăm puțin să desțelenim terenul înțelegerii…

Omul este, să o spunem răspicat (a făcut-o și Hegel, printre alții, în Fenomenologia spiritului) o ființă duală, complexă, una care conține deopotrivă nevoi materiale și non-materiale. Una care posedă deopotrivă și instinct de conservare, dar și opusul acestuia, spiritul de sacrificiu. În această cheie mi-ar plăcea să interpretez așa-zisa „revoltă a hipsterilor” (oh, cât de înșelătoare pot fi etichetele unor formatori de opinie nesăbuiți!) din zilele noastre. Grecii antici foloseau un foarte inspirat cuvânt pentru a descrie ceea ce cred că se întâmplă cu sufletul protestatarilor: thymos! L-aș traduce drept „cutezanță”, „temeritate”, dar îmi place și „spirit”. L-am regăsit mai ales la Platon (Republica) în anii facultății, la cursurile lui Andrei Cornea, dar și la Fukuyama (Sfârșitul istoriei), la Cărtărescu (Postmodernismul românesc), la Sloterdijk (Rage and Time), și în câte alte locuri… Voi folosi totuși thymos, din respect pentru greci (și eventual pentru haiosul slogan din Piață, abia perceptibil duminică, în prima zi a manifestațiilor: „De nu rezolvați problema/ Aducem la București Atena!”; aducem la București thymos-ul, poate că asta ar trebui să semnifice…). „Cuvântul grecesc are avantajul că nu are conotații pozitive sau negative (sau mai curând că le acceptă și pe unele, și pe celelalte)… Tehnologia [FB, Twitter, YouTube, etc.] și thymosul, acționând împreună, generează lumea democratică de azi. De-a lungul istoriei, thymosul a întruchipat spiritul de dreptate al omului și revolta împotriva nedreptății. Într-o măsură mai mare decât cauzele economice, componenta thymotică a sufletului uman este răspunzătoare de cele mai multe evenimente istorice, ca războaiele sau revoluțiile…” (Postmodernismul românesc). Vorbind despre „Romanian Autumn” (ca variantă originală la „Arab Spring” sau „Turkish Summer”, așa cum se iluzionează mai nou unii dintre noi), spunem practic câte ceva despre abilitatea noastră, individuală, de a ne înfuria. Întoarcerea către sine se poate petrece când o persoană nu trăiește conform așteptărilor ce trebuie împlinite pentru ca acea persoană să nu-și piardă respectul de sine. Acest lucru demonstrează (cel puțin prin ochii lui Platon) că ființa umană posedă o idee obscură, eventual inertă, a ceea ce este adecvat sau just. Iar atunci când nu se trăiește în marja acestei idei, o parte a sufletului „depune o plângere” (într-o plasticitate jurisprudențială). Și iată cum, doar cel care este capabil să se dezprobe pe sine este capabil să se controleze pe sine. Cei care au început să iasă în stradă duminică (01.09.2013) și probabil că vor continua să o facă până când își vor liniști sufletul, sunt mânați în luptă nu de argumente de dreapta sau de stânga (pentru că, nu-i așa (!?), perspectiva ideologică pe meleagurile noastre și-a cam arătat limitele), ci de bunul și bătrânul thymos. Evident, mulți deplâng lipsa orizontului, a ideilor clare, a coerenței, dar când sufletul colectiv al unei politei este atât de zdruncinat (în special din cauza unui constant exercițiu politic transpartinic corupt), toate celelalte trec cumva în plan secund. Pentru că thymosul este într-adevăr un jalon important pe calea domesticirii morale a furiei. Mulțumită lui, impulsurile civile și militante „primesc dreptul de a rămâne în cetatea filosofului”.

Închid acest umil cerc al interpretării spunând că mi se pare totuși că fac parte, în sfârșit, dintr-o a doua generație a thymos-ului. Și deși ține de domeniul istoriei contrafactuale, probabil că tehnologia de beneficiile căreia ne bucurăm astăzi (în plină absență oripilantă a unor media profesioniste și neutre) ar fi scris puțin altfel soarta primei generații a spiritului, adică soarta „golanilor” din 1990 și chiar soarta acestor politicieni siniștri pe care doar distanța agonizantă dintre două generații curajoase a înlesnit-o. Spiritul se întoarce în sfârșit în Cetate prin Roșia Montană, să-l întâmpinăm așadar cum se cuvine!