…este titlul uneia dintre multele cărți ale superbului scriitor german, Heinrich Böll… Având cu puțin sub 100 de pagini, micul ghid prin lumea copilăriei autorului este atât de dens și plin de conotații încât la reeditarea din 2011 (la celebra Melville House), Anne Applebaum simte nevoia să-i facă o foarte succintă introducere (totuși una un pic cam formală și neglijentă, dar merita oricum menționată). Îmi amintesc cum am dat peste această cărțulie la Strand book store din New York: instantaneu m-a purtat gândul către mai celebra Die Blechtrommel a lui Günter Grass. Nu e totuși același lucru! La Böll dispare magia unui Oskar Matzerath, dar apar în schimb, mult mai direct și pregnant, „decodoarele” unei perioade extrem de tumultuoase din istoria Germaniei (1933-1937).
În paginile micului „îndrumar istoric-personal” regăsim varii personaje indiferente (de la iubite timpurii, la bătăușii școlii…), dar atenția lui Heinrich, și implicit a cititorului, e canalizată mai degrabă pe genul de profesor care își pune elevii să corecteze gramatica din Mein Kampf. În același mod vag insinuant, micul Böll, surprins de această dată în mijlocul orelor de latină, își declară simpatia nemărginită pentru poetul roman Juvenal, doar pentru că descrierile acestuia din urmă asupra declinului ideii republicane sau despotismului îi reverberează câte ceva din lumea pe cale de a se nazifica feroce în juru-i.
Este în fapt povestea tăcutului și bătrânului Köln al anilor 1930, povestea sub lupă unei familii pacifiste și dornice de cunoaștere, povestea unor oameni pentru care invaziva plagă nazistă a însemnat un acut disconfort existențial. Citez în limba ediției: „Again and again our electricity was cut off, a harsh penalty for a family of such voracious readers: candles were expensive and quickly burned down, and my mother received such dire warnings on account of her tampering with meter seals that in the end she desisted.”
Böll a fost tradus destul de mult în românește în ultimii ani (Fotografie de grup cu doamnă; Partida de biliard de la ora nouă și jumătate; Onoarea pierdută a Katharinei Blum, Opiniile unui clovn…). Fără prea multe fasoane sociologice, am senzația că la această oră este un autor foarte prizat la noi, genul care dă bine la categoria de taifas „ce autori îți plac?”. Cred totuși că pentru înțelegerea puțin mai profundă a lui Heinrich Böll (nu-mi arog merite critice în zona literaturii, ci doar problematizez minimal), „plusvaloarea” autobiografică din What’s to Become of the Boy este fundamentală. Cu acest prilej (o oră, o oră și jumătate de lectură vrăjită), cititorul va afla nu ceea ce probabil știa deja ca date generale (laureat Nobel, exponent al așa-zisei Trümmerliteratur, prima gazdă a lui Aleksandr Soljenițîn la expulzarea acestuia din urmă din URSS, etc.), ci fix acele detalii care pătrund adânc în carnea spirituală a omului Heinrich Böll. Mă îndoiesc profund că buna cunoaștere a unui autor poate lua drumul ocolitor al dezinteresului pentru biografie. Îl știam pe Böll, dar după acest redus „excurs biografic” cred că îl înțeleg mult mai bine. Există, în fine, și o mică doză de manierism fermecător în această cărțulie, dar el se întrezărește doar acolo unde autorul se întrerupe singur din narațiune pentru a-și reaminti cu nedisimulată bucurie o stradă, o clădire, o senzație, un gând… Dacă vreți bucurie pură, aproape copilărească, la acel Böll constant sumbru, scriind despre ororile WWII și ce a urmat, atunci tocmai aici este locul. Ceva din el care a rămas neschimbat odată cu trecerea timpului, particula elementară a personalității sale…
Și dacă nu am găsit încă reclama adecvată pentru aceste pagini, îmi voi lua inima-n dinți și voi cita în încheiere un pasaj mai lung. În fond, un Heinrich Böll dependent de Pervitin nu găsești peste tot 🙂
„At home, things were far from always being comfortable: that explosive mixture of petty-bourgeois vestiges, Bohemian traits, and proletarian pride, not truly belonging to any class, yet arrogant rather than humble, in other words almost class conscious again. And of course, of course, in spite of everything, Catholic, Catholic, Catholic. There was no room for that confounded serenity of existence sub specie aeternitatis. We lived sub specie aetatis. And I don’t know whether I am in trouble again with my synchronization in assuming that it was during that summer that we became addicted to Pervitin, unwittingly—at least my mother, my old sister, and I did; the rest of the family didn’t. The brother of a friend, a doctor, told us about this ‘stuff’ used in hospitals, where they put it into the coffee of obstinate malingerers to encourage them to leave voluntarily. Apparently the ‘stuff’ worked, and we bought it. Today it is one of the most strictly controlled prescription stimulants, but in those days it could be bought over the counter in any pharmacy: thirty tablets for 1.86 marks. We took it, and it worked: it induced a tremendous euphoria, and we could use some euphoria; it had a drier, I might almost say ‘more spiritual,’ effect than alcohol […] Thank God I ran out of supplies one day, and I kicked the habit. It was dangerous stuff, and one of our best friends succumbed to it…”
