Urmele unei dinastii regale ratate la Lilieci

În satul Lilieci, comuna Hemeiuşi, langă oraşul Bacău, chiar pe partea stângă a drumului naţional ce leagă Băcaul de Piatra Neamţ (DN 15, în jargonul oficial), se află una dintre cele mai frumoase şi mai puţin cunoscute – deşi povestea acesteia chiar merită cunoscută – reşedinţe nobiliare încă în picioare din Moldova şi chiar din toată ţară.

Este vorba de Castelul Cantacuzino-Paşcanu-Waldenburg.

Construit între anii 1864-1866, în stil gotic târziu englezesc (aşa-numitul stil Tudor), imediat recognescibil dupa turnul crenelat de pe partea nord-estică şi frontonul în trepte, cu oarece elemente din goticul veneţian în ce priveşte balconul şi ancadramentele ferestrelor care formează loggia aparentă de deasupra vestibulului, adică exact aşa cum o cereau gusturile faimosului critic de artă John Ruskin în epoca victoriană, castelul – cunoscut odinioară sub numele de Castelul Roşu, datorită cărămizii aparente – este situat în mijlocul unui mare parc englezesc (devenit apoi un faimos parc dentrologic în perioada comunistă, după ce în anul 1955 clădirea şi parcul din jur au intrat în patrimoniul Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice) care nu este decât o rămăşiţă din vechiul şi vastul domeniu din ţinutul Bacăului al marelui vornic Costache Cantacuzino-Paşcanu.

Costache Cantacuzino-Paşcanu a fost capul subramurei de la gurile Bistriţei a Cantacuzinilor moldoveni, prima subramură ca importanţă a acestei dinastii în Moldova, care l-a dat pe Dumitraşcu-Vodă Cantacuzino în istoria Moldovei şi care se trage, bineînţeles, ca şi verii lor munteni, tocmai din împăratul bizantin Ioan al VI-lea Catacuzino de la începutul secolului al XIV-lea. Moşia Fântânele, cum se numea zona comunei Hemeiuş încă de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare, a revenit odată cu majoratul primului său fiu, Gheorghe. Mort însă fără urmaşi şi, pe deasupra înaintea tatălui, ea trece provizoriu în posesia celui de-al doilea fiu al lui Costache Paşcanu, Nicolae, pentru a rămâne apoi definitiv în proprietatea personală a celei mai vârstnice nepoate, prinţesa Pulcheria.

Căsătorită cu Principele Emil de Sayn-Wittgenstein-Berleburg (unul dintre principii ereditari ai nobilimii germane mediatizate ca urmare a cuceririi de către Republica Franceză a principatelor din stânga Rinului şi, mai apoi, ca urmare a disoluţiei Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană în timpul ocupaţiei napoleoniene), prinţesa Pulcheria Cantacuzino-Paşcanu va lăsa moştenire cu titlu personal domeniul de la Fântânele fiicei sale, prinţesa Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg. Ea este cea care va construi Castelul Roşu de la Fântânele (astăzi Lilieci-Hemeiuşi) şi tot ea îl va aduce pe Christian Adolf să amenajeze parcul castelului şi să îl populeze cu specii exotice de plante.

Prinţesa Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg se va căsători, la rândul ei, cu Principele Victor de Schönburg-Waldenburg, un al principe mediatizat ale cărui drepturi nu vor fi redresate nici chiar de reacţionarul Congres de la Viena, iar din căsătoria celor doi va lua naştere prinţesa Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg, adevărata eroină a poveştii noastre.

Născută în data de 21 mai 1885, la Postdam, Regatul Prusiei din Imperiul German, Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg va moşteni cu titlu personal de la mama ei Castelul Roşu şi moşia de la Fântânele, iar în data de 30 noiembrie 1906, la Waldenburg, Regatul Saxoniei, ea se va căsători cu Principele Wilhelm de Wied-Neuwied, desigur, tot un prinţ din nobilimea germană mediatizată, dar, în plus de această dată, unul cu rude…dacă nu puternice… atunci, să zicem, bine-plasate!

Wilhelm de Wied este nepotul Reginei Elisabeta a României, cel de-al treilea fiul al fratelui său, Principele domnitor – chiar dacă nu mai avea asupra ce domni din 1806, când principatul său a fost topit în Ducatul Nassau şi Regatul Prusiei – Wilhelm de Wied, iar Sofia şi Elisabeta sunt vechi cunoştinţe şi se înţeleg de minune, prinţesa Schönburg-Waldenburg, orfană de la o vârstă fragedă, petrecându-şi mare parte din adolescenţă la moşia de la Fântânele şi în atmosfera saloanelor artistice de la Sinaia ale reginei României, care o luase sub protecţie.
Nu e deci de mirare că, în 1913, la sfârşitul ce de Al Doilea Război Balcanic, când Regatul României devine o putere în zonă, revenindu-i chiar şi rolul de a oficia negocierile de pace la Bucureşti, guvernul român, şi mai ales reprezentantul României la Conferinţa de Pace, Take Ionescu, solicită – la sugestia suveranilor săi, şi a reginei Elisabeta în special– atât Marilor Puteri cât şi reprezentanţilor noului stat albanez rezultat în urma conflictului ca Wilhelm de Wied, soţul Sofiei de Schönburg-Waldenburg, să primească tronul Albaniei, ceea ce se şi întâmplă! Sigur, Marile Puteri, şi în special Austro-Ungaria, au propriile interese în alegerea lui Wilhelm de Wied pe tronul Albaniei, dar regina Elisabeta a României, prevalându-se de relaţiile sale intime cu prinţesa Sofia şi de influenţa acesteia asupra soţului, se pare că a jucat un rol-cheie în a-l determina să accepte o propunere pe care iniţial o refuzase, şi nu fără temei!

În data de 21 februarie 1914, o delegaţie de 18 oficiali albanezi reprezentând toate provinciile ţării se deplasează la Castelul Wied şi îi conferă oficial tânărului principe Wilhelm tronul Albaniei, originile pe un sfert româneşti ale soţiei sale dovedindu-se un atu, ca urmare a înrudirilor istorice dintre familia Cantacuzino-Paşcanu şi familia Ghica, a cărei provienienţă albanezo-aromână era o sursă de orgoliul naţional în noul stat! Din nefericire, lucrurile care încep cu bine nu se şi termină întotdeauna cu bine.

Wilhelm şi Sofia, deveniţi regele Wilhelm I şi regina Sofia I a Albaniei, cu toate că diplomaţia europeană îşi dăduse acordul doar pentru rangul de principe (el era însă inacceptabil pentru albanezi din moment ce suveranul Muntenegrului se intitula rege!), debarcă în martie 1914 în Durrës, capitala provizorie a recentului şi turbulentului stat, dar conflictele politice dintre facţiunile interne, diviziunile tribale adânci din sânul societăţii albaneze, tensiunile puternice dintre majoritatea musulmană şi minoritatea creştină (ortodocşi şi catolici) şi suspiciunea faţă de străini ca urmare a diferendelor teritoriale cu Serbia, Grecia sau Italia zădărnicesc toate eforturile lui Wilhelm de a guverna în consens cu elitile locale şi de a-şi construi o legitimitate publică, mai ales după ce este sabotat chiar de unul dintre miniştrii săi, Esad Paşa Toptani, care se pune în fruntea unei răscoale ţărăneşti şi cere instituirea unui stat albanez exclusiv musulman, al cărui dictator devine pentru o scurtă perioadă. În septembrie 1914, Wilhelm şi Sofia părăsesc Albania şi vor petrece Marele Război în Germania, deşi ţara lăsată în urmă, cufundată într-un interminabil război civil, va continua să fie condusă de diverşi regenţi în numele lor până în 1925, când prinţul Ahmed Zogu, susţinut iniţial de Regatul Yugoslaviei, va prelua puterea şi – nu fără legătură cu opoziţia puterilor victorioase de la Versailles faţă de restaurarea pe tron a unui prinţ german – va proclama o efemeră republică, căci 4 ani mai târziu se proclamă el însuşi rege…

După Primul Război Mondial, care, printre altele, a dus şi la căderea monarhiilor din spaţiul german, Wilhelm şi Sofia de Wied, împreună cu cei doi copii, Maria Eleonora (născută în 1909, la Postdam) şi Carol Victor (născut în 1913, tot la Potsdam), se stabilesc în Regatul României şi vor fi naturalizaţi cetăţeni români. Sofia de Schönburg-Waldenburg , Principesă de Wied-Albania, va muri în data de 3 februarie 1936, chiar la Castelul Roşu construit de mama sa, Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg, pe domeniul de la Fântânele, moştenit de la bunica sa, prinţesa Pulcheria Cantacuzino-Paşcanu. Wilhelm de Wied, Principe al Albaniei, va muri la Predeal în data de 18 aprilie 1945. În ambele cazuri, funeraliile se vor ţine la Biserica Evanghelică din Bucureşti.

Prinţesa Maria Eleonora Elisabeta Cecilia Matilda Lucia de Wied se va căsători, pentru prima dată, la München, în data de 16 noiembrie 1936, cu un văr, Principele Alfred de Schönburg-Waldenburg, care va muri pe front în data de 10 martie 1941. După Al Doilea Război Mondial, prinţesa Maria Eleonora lucrează ca ofiţer de presă la legaţia britanică din capitala României. Se va căsători a două oară, la Bucureşti, în data de 5 februarie 1949, cu Ion Octavian Bunea. Un an mai târziu, atât ea cât şi al doilea său soţ vor fi arestaţi şi închişi de regimul comunist. Prinţesa Maria Eleonora Elisabeta Cecilia Matilda Lucia de Wied va muri într-un lagăr din Mircurea Ciuc în 1956, fără a lăsa moştenitori în urma celor două căsătorii.
Prinţul Carol Victor Wilhelm Frederic Ernest Günther de Wied va avea o soartă mai fericită. Emigrat în Marea Britanie şi apoi în Statele Unite, se căsătoreşte pentru prima şi ultima dată la New York, în data de 8 septembrie 1966, cu Eileen Johnson, văduva britanică a unui ofiţer american, André de Coppet. Moare în data de 8 decembrie 1973, la München, de asemenea fără urmaşi, fiind înmormântat la Neuwied am Rhein.

Aşa s-a sfârşit Casa princiară, sau regală, de Wied-Albania!

Numai castelul construit de Lucia de Sayn-Wittgenstein-Berleburg pentru fiica ei, Sofia Elena Cecilia de Schönburg-Waldenburg, a supravieţuit ca prin miracol la Lilieci-Hemeiuşi. Din fericire, Regia Autonomă a Pădurilor – care a preluat încă de la reforma agrară din 1921 domeniul Fântânele al boierilor Cantacuzino-Paşacanu, mai puţin Castelul Roşu şi parcul – a investit în ultimii ani în consolidarea acestuia, plănuind să îl restaureze şi transforme în sediul filialei sale locale. În absenţa unor alternative mai creative, ne bucurăm totuşi că Castelul Catnacuzino-Paşcanu-Waldenburg nu va împărtăşit soarta teribilă a multor altor castele şi conace monument din România care, chiar şi atunci când au supravieţuit valului de distrugeri comuniste, au fost lăsate – parcă în mod deliberat – de izbelişte (vezi de pildă ce a ajuns Castelul Cantacuzino-Paşcanu din Cepelniţa în urma delapidărilor!). Să sperăm că el va putea să spună mai departe povestea – fascinantă, deşi atât de puţin cunoscută – al oamenilor care l-au ridicat şi locuit până nu cu mult timp în urmă.

4 Comentarii

  1. Felicitari pentru articol!

  2. Printi,printese … mancatori de bani.Nu stiu cum de mai amintim de astfel de oameni.Nu foloseste la nimic.Vorbarie in zadar.Cantacuzino-Paşcanu… fost senator/deputat care a muls tara asa cum o fac contemporanii nostri.

  3. Ma bucur ca pot afla informații atât de valoroase. Este un loc minunat pe care-l vizitez de când eram copil. As dori ca cele spuse despre întreținerea si utilitatea data acestui obiect de patrimoniu sa fie reale. Din păcate nu este cum spuneti.

  4. Andre Alcantara says:

    Thank you Mr. Bogdan Enache for the information about the castle. I am doing a research about Sofia de Schönburg-Waldenburg. Romenia was very important for the princess and her family. It is possible to visit the castle? Thank you for any information. Greetings from Brazil.
    Andre Alcantara
    [email protected]

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *