In memoriam Monica Lovinescu: etica, estetica

monica_lovinescuAr trebui să ne amintim, în aprilie, de moartea Monicăi Lovinescu. S-a produs la Paris, în primăvara lui 2008, la numai doi ani după cea a soțului, Virgil Ierunca. Cei doi au alcătuit cel mai renumit cuplu de intelectuali al României post-belice, cu cât mai departe de țară, cu atât mai legați de ea prin spiritul demn, activ și programat antitotalitar. Cred că cenușa lor, redată spațiului pe care l-au părăsit la instaurarea comunismului, desfide orice îndoială despre respectul față de viață pe care l-au arătat. A fost o viață pe care n-au conceput-o fără libertatea deplină, chiar și în relație cu un Dumnezeu în care au spus că nu cred (după formula binecunoscută a lui Nicolae Steinhardt). Arderea n-a fost decât actul final și concret al unei consumpții dorite, pe care și-au asumat-o eroic, cu toate riscurile antume și postume.

A vorbi despre tine şi despre alţii, cu obsesia că ceea ce faci, consistent şi lăudabil, în ciuda feluritelor piedici şi în pur stil kantian, e doar de datoria ta — iată una dintre pozițiile intelectuale predilecte ale Monicăi Lovinescu. Jurnalele, textele radiofonice și atitudinile sale au dat măsura cea mai înaltă a unei morale autentice, adică severe cu sine, în primul rând. Prima pagină din La apa Vavilonului se deschide cu un crez pe care autoarea l-a respectat neştirbit în tot ce-a făcut şi a spus în mod public: „Refuz cu îndărătnicie orice narcisism, inclusiv cel al jelaniei. Mă întorc spre semeni şi mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine ştie ce creştinească vocaţie, ci pentru a scăpa de mine. Mama s-a lăsat ucisă ca eu să fiu liberă, îi datorez această solidaritate cu victimele. (…) Fuga de propria mea imagine mai are o motivaţie: după ceea ce s-a săvârşit, cum să mă bucur în nesaţ de muzică, literatură, artă? Dar cum să renunţ la ele? Un singur mijloc: să le împărtăşesc. La fericirea ce urcă în mine dinaintea unui tablou, la citirea unei fraze, auzind sunete împletite cu o abia ghicită tăcere, nu mai am dreptul decât dacă o răspândesc, o transmit. E singurul meu mod de a fi egoistă: să intru în rolul de intermediar”. Exilul, alături de Virgil Ierunca (cu care pare a fi format o singură fiinţă încă de la început), s-a transformat într-o lucidă stare de „şăzut şi plâns”, pentru că Monica Lovinescu şi-a dedicat viaţa dezvrăjirii culturii din care a fost nevoită să plece, acoperită, şi înainte, şi după 1989, de măştile ideologiei totalitare şi de reziduurile lichelismului de toate felurile.

Aş vrea să reamintesc aici câteva din opiniile ei în domeniul receptării artei, nu neapărat pentru că ar interesa într-o eventuală perspectivă generală a scrisului autoarei, ci pentru că ea se leagă strâns și de felul în care abordează relaţiile interumane. E vorba de opţiunea Monicăi Lovinescu pentru un estetic călăuzit de etic, împotriva întoarcerii la detaşarea schopenhaueriană, promovată chiar de tatăl ei în anii de dinainte de Război, ori chiar împotriva anistorismului culturii, promovat de Noica în plin comunism. Nu numai supravieţuirea prin esteticul pur e suficientă într-un sistem totalitar (s-a opus de multe ori ideii rezistenţei prin cultură în cazul totalitarismului românesc, idee susţinută, între mulţi alţii, şi de un N. Manolescu), ci şi aceea printr-o etică a rezistenţei constante. Soluţia ei seamănă cu soluţia Churchill-Bukovski, amintită de Steinhardt: în prezenţa primejdiilor, în ciuda interdicţiilor, ameninţărilor şi bătăilor, să găseşti o poftă nebună de a trăi; să nu dormi „nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie, ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc” (Jurnalul fericirii). În acest caz, scrisul nu poate evita justificarea pro sau contra, nu poate fi neutru, nu poate fi a-moral, când ceilalţi care-l practică au de suferit sau, dimpotrivă, de câştigat de pe urma lui.

Comentariile Monicăi Lovinescu asupra cărţilor sau filmelor se răsfrâng şi asupra creatorilor lor; opera e, alături de omul care a scris-o, parte a istoriei, care niciodată nu e obiectivă. Aşa se explică severele ei judecăţi estetice (exemplele mele sunt luate mai ales din diaristica autoarei). N-a putut privi, de pildă, cu detaşare excelentul film al lui Pintilie (O vară de neuitat) pentru că porneşte de la nuvela Salata a lui Petru Dumitriu, autor atât de compromis prin romanul proslăvind munca la canal. La fel, a criticat ambiguitatea morală în relaţie cu puterea a unor scriitori ca M. Sorescu ori a unor critici ca L. Ulici sau ca Ş. Cioculescu. Despre sărbătorirea de către ”România literară” a centenarului T. Vianu a afirmat: „Cum să mai convingi pe viitor pe vreun scriitor că demnitatea dusă până la sacrificiu îi va fi răsplătită cel puţin de posteritate, când compromisurile — majore — ale lui Vianu n-au atârnat greu în talerul judecăţii, n-au atârnat deloc, neîmpiedicându-i glorificarea postumă?”. Comparând oameni ca Vianu cu un martir ca V. Voiculescu, autoarea a fost gata să ia o hotărâre supremă: să nu mai colaboreze vreodată cu prestigiosul săptămânal manolescian.

Toate acestea nu conturează o proastă subiectivitate estetică, un amestec omogen între morală şi artă, ci doar subliniază că problema valorii estetice şi a celei etice trebuie mereu asociate şi disociate în funcţie de contextul istoric, fără a le absolutiza, mai ales când avem de-a face cu un sistem în care libertăţile de exprimare sunt suprimate, împărţindu-i pe indivizi în cei care tac, cei care laudă deşănţat şi cei care iau atitudine, periclitându-şi viaţa. Departe de a se fi clarificat, relaţia etic-estetic în literatura română sub comunism generează încă opinii flagrant false şi nedrepte. Împotriva lui Cioran sau Eliade s-au ridicat acuzaţii pentru simpatiile lor extremiste din tinereţe (şi în campanii de presă autohtone, dar şi în mediile străine, prin tezele devenite cărţi ale unor Daniel Dubuisson ori Sandrine Laignel-Lavastine, pe care M. Lovinescu le-a comentat în mai multe rânduri), fără a se vedea că opera lor majoră nu a suferit din această pricină. Însă un E. Barbu, A. Păunescu, C.V. Tudor sau P. Dumitriu n-au fost nicicând certaţi îndeajuns pentru cărţile viciate de atitudini constant ataşate de regimul totalitar. Pentru a face dreptate cât de cât, ar fi nevoie de o memorie bivalentă. Acelaşi autor poate avea şi o adevărată literatură, necontaminată ideologic şi în ciuda profilului moral al persoanei; una nu trebuie judecată prin cealaltă (exemplul pe care l-a dat a fost Sadoveanu), dar ambele trebuie reţinute de posteritate. Ceea ce trebuie evitat cu orice preţ este idolatria gratuită şi formarea unei obsesii a esteticului pur ca formă de rezistenţă politică. Îndeosebi când „rezistenţa” e atribuită exact cui n-o merită. Că Monica Lovinescu nu a pus între paranteze criteriul etic când a judecat esteticul, că, adesea, severitatea ei hemeneutică a purtat din plin încărcătura eterogenă a valorilor umane de dincolo de artă, se știe. Tot ea declarase, edificator: ”nu poți scrie cu aceeași mână delațiuni și capodopere”.

Dacă această intransigenţă morală pare inflexibilă, să nu uităm că Monica Lovinescu a suportat toată viața teribila autoacuză a părăsirii mamei în închisorile comuniste și că a stat în proximitatea violenței și a morții pentru curajul de a vorbi. Și a continuat, cu pericolul deasupra, până la extincție. Serviciile aduse culturii din Ithaca natală au fost imense, inclusiv la nivelul reprezentativității, într-o vreme când Cortina de Fier ambiguiza orice eclactanță estică și est-etică. Scria, la un moment dat, în jurnal: ”Ciudată țară mai e și România asta! Ori de câte ori îți spui că nu e nimic de făcut cu ea, îți trimite câte un mesager să-ți dovedească tocmai contrariul și te obligă astfel să nu regreți că ți-ai transformat existența într-o mare paranteză incluzând o unică obsesie”. A fost atitudinea unui intelectual ale cărui singure limite au fost libertatea și adevărul. Cu orice preț.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *