Oricărui cititor atent al biografiei şi al operei lui N. Steinhardt – nu îi mai punem la socoteală şi pe cei pasionaţi de subiect – îi poate apărea în minte următoarea întrebare: ce s-a întâmplat cu N. Steinhardt la sfȃrşitul anilor ’40, respectiv în deceniul al cincilea, după instalarea comunismului? Mai exact din 1945 (limita superioară a aşa-numitelor „articole burgheze”) pȃnă în 1959, cȃnd este interogat şi ulterior arestat în cadrul lotului „Noica-Pillat”. Şi acesta nu ar fi singurul semn de întrebare şi nici singura perioadă în care Steinhardt dă impresia că iese din joc: după ieşirea din detenţie şi accederea în „închisoarea mai mare” a societăţii comuniste româneşti de la mijlocul deceniului al şaselea, înregistrăm o nouă tăcere publicistică şi editorială (un „deceniu al traducerilor”, în formula lui Virgil Bulat, unul dintre biografii săi), din motive lesne de înţeles pentru un fost deţinut politic. Unde era, însă, scriitorul de mai târziu, sau (preluând o sintagmă a lui Alex Goldiş 2) „criticul din tranşee” care, dejucând şi derutȃnd cenzura pas cu pas, luptând pentru publicarea şi chiar pentru integritatea 3 fiecărui text al său, înainta încet, dar sigur prin această Vale a Umbrelor?
Acestei perioade de mlaştină (cum o denumeşte şi George Ardeleanu 4), a anilor ’50, îi aparţin, după toate probabilităţile, şi începuturile acestui manuscris posibil incomplet, revăzut la bătrâneţe, intitulat Eseu romanţat asupra neizbânzii 5.
Operă de autoficţiune, eseu „romanţat” sau fals jurnal, textul nu avea cum să fie scris „în anii de tinereţe, înainte cu mult timp de convertirea lui N. Steinhardt la ortodoxie”, cum s-a afirmat în prefaţa primei ediţii a textului (2003) 6. Mult mai degrabă, operă de sertar a „obsedantului deceniu”, revăzută şi adăugită mai târziu, după ieşirea din închisoare şi, deci după convertirea la ortodoxie, Eseul romanţat asupra neizbȃnzii situează tehnic lectorul în „anticamera” Jurnalului fericirii, iar spiritual, în zorii paradigmei creştine steinhardtiene. Scriitură barocă, dar pe şleau, mult diferită, însă, faţă de aceea pronunţat critică (şi adesea cinică), specifică scrierilor de tinereţe, textul trădează un autor care a parcurs deja câteva lecturi – far din bibliografia esenţială a creştinismului 7. Nu doar scriitura, prin anumite întorsături de limbă veche, bisericească, ne conduce înspre această concluzie, ci şi un excelent interviu oferit de Alexandru Paleologu lui Nicolae Băciuţ din care extragem câteva pasaje lămuritoare despre „primul” Steinhardt şi mai ales despre acest „al doilea” Steinhardt (nu „ultimul”), care ne interesează aici în mod special : „… era un tânăr intelectual burghez, dintr-o familie ovreiască, foarte înstărită, care-şi permisese, deşi avea o profesie, cea de avocat, să lucreze puţin, să călătorească mult, ba la Londra, ba la Florenţa, ba la Lucarno, ba în Franţa, stătea cât poftea, mergea la concerte faimoase (…), un tânăr care-şi permitea o viaţă luxoasă, rafinată şi fără obligaţii de nicio natură. În afară de acestea, era un tânăr cinic, individualist, critic, hedonist etc. (…), pe urmă (subl. mea, A. M.), l-am cunoscut ca un spirit voltairean, ironic şi extrem de spiritual, care aşa zicând, nu poţi spune că nu avea nimica sfȃnt, dar pulsa ireverenţa în conduita lui, cititor al lui Gide, al lui Cocteau… ” 8.
Aşadar, ironie şi spiritualitate, sfinţenie şi ireverenţă: hotarȃt lucru, „al doilea” Steinhardt, cel despre care vorbim aici, se dezvăluie ca un spirit al contrastelor, căruia arhitectura textuală a Eseului romanţat… îi corespunde perfect prin acelaşi tip de scindare înregistrat la toate nivelele materialului epic: un veritabil scâncet de melodramă rulat drept soundtrack pentru nişte meditaţii demne de Silogismele amărăciunii; o ritmicitate narativă permanent accidentată de către erupţiile imprevizibile ale livrescului (marcă a scriiturii diaristice la Steinhardt); perechi de opoziţii tematice inserate la toate compartimentele autoficţiunii: asceză – lux, tinereţe – bătrâneţe, ratare – succes, punct – contrapunct, ego – alter-ego.
Spaţiul şi timpul, perdelele confesiunii acestui „homo duplex”, suferă acelaşi tip de fractură. Dezechilibrul planului temporal antrenează confruntarea inegală dintre un timp care pare avea cu oamenii „nesfârşită răbdare” – cum ar spune Marin Preda -, al plimbărilor libere prin Cişmigiul de altădată („S-ar fi spus că ne stă la dispoziţie şi îndemână însuşi timpul…”) şi un timp al pesimismului şi al amarelor „meditaţii cu iz cioranian” (Ioan Pintea). Nu mai puţin, spaţiul funcţionează ca o sugestie fecundă în marginea deja amintitelor binoame de tipul ironie – sfinţenie, lux – asceză: după ce au vizitat „numai în condiţii de mare lux” Vichy, Nisa, Cannes, Alexandru Iftodie şi binefacătorii lui, soţii Fundăţeanu, se duc la mănăstire. Totul se petrece, însă, brusc. Deconcertat, lectorul abandonează subit imaginea croazierei de pe Mediterana pentru schitul oltenesc Pahomie şi trece de la hotelurile de lux vieneze la moaştele Sf. Grigorie Decapolitul.
Revenind la problemele de datare a textului, sunt de remarcat, aşadar, pe lângă pecetea stilistică barocă a acestui „al doilea” Steinhardt, a eseistului matur, şi referinţele livreşti, unele dintre ele furnizoare ale unor preţioase informaţii de istorie literară. Cea mai puternică dintre acestea – menţionarea în text a titlului original al unei prestigioase lucrări semnate de Konrad Lorenz 9 – fixează limita superioară a elaborării Eseului romanţat… cel puţin în 1973, anul publicării studiului mai sus amintit de către savantul care primea tot atunci şi Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie. Să mai amintim că în text este menţionată şi piesa Setea şi foamea a lui Eugène Ionesco, publicată în 1966 în Franţa, şi că despre un personaj ni se spune că ar fi ajuns un important reprezentant al filosofiei structuraliste. Suntem, aşadar, destul de departe de scrierile de tinereţe… O altă situaţie este aceea a unui pasaj de aproape două pagini, despre filosoful chinez Cio – Kok – Ko, reprodus în întregime şi fără absolut nicio modificare în volumul Incertitudini literare, care apărea abia în 1980.
Marile teme ale Eseului romanţat… şi care îl apropie de modelul consacrat – Jurnalul fericirii – sunt: credinţa, românitatea, asceza, ratarea, universul mic – burghez, generaţia tânără etc. Dintre acestea, neizbânda este anunţată încă din titlul eseului. Perspectiva, însă, este pusă la adăpost de lamentaţii sau de coregrafii patetice, prin distanţa conştientă pe care intenţia auctorială şi-o ia faţă de titlul eseului declarat, nu fără o ironie amară, „romanţat”.
„Modelele” generaţiei (aşa-numita generaţie ’27, după formula lui Dan C. Mihăilescu, echivalentul generaţiei ’30 în accepţia lui Eugen Simion) ocupă şi aici un loc important, obsesia generaţionistă fiind una dintre constantele tematice şi chiar stilistice ale scrisului steinhardtian. Între „les années folles”, cu parodiile necruţătoare din În genul tinerilor şi cu acel „Nicu Steinhardt în frac”, afişând figura unui „mic provocator diabolic” 10, şi discursul encomiastic de la bătrâneţe, utilizat în evocările „iluştrilor” săi prieteni (Noica, Eliade, Ionesco), Eseul romanţat… afişează o atitudine mult mai ponderată, prudentă, deşi adesea dublată tehnic de mirajul contrapunctului. Rezervele şi elogiile se succed, împrumutând adesea măştile unui discurs autoficţional, în care nu este deloc greu să întrezărim, prin carcasa unui personaj, experienţe, idei, teze ori idiosincrazii demne de un Constantin Noica sau de un Mircea Eliade.
Dealtfel, dincolo de modelele generaţioniste (Gide, Proust, Lovinescu, junimiştii), senzaţia lasată de acest manuscris al anilor ’50 – ’60 este că Steinhardt se află într-o fază pronunţat noiciană, asumată însă la modul critic, o fază de admiraţie critică. Modelul şi ideile noiciene – fără a le fi numită în text paternitatea – îşi reglează intensitatea şi în funcţie de distanţa – mereu în schimbare – pe care destul de ternul personaj-narator şi-o ia faţă de alter-egoul său, Alexandru Iftodie 11.
Argumente că acest personaj, în jurul căruia se concentrează aproape întreg discursul autoficţional, ar fi tributar ideologic filosofiei lui Noica există mai ales la nivelul unor structuri de limbaj, pe care le putem resemnifica din perspectiva eseisticii de mai târziu a lui Steinhardt. În primul rând, binecunoscuta respingere noiciană a recenziilor, a eseisticii şi a altor specii considerate drept minore, receptate mai degrabă ca forme „de amăgire”: „Un intelectual, îmi spune, e dator să se specializeze serios, să-şi construiască, dacă nu-i om de ştiinţă, ci, ca noi, de litere, de speculaţii filosofice, de gândire şi condei, o specialitate literară mai grea şi mai rară, de exemplu greaca veche, slavistica, ebraica… Nu se poate limita la a citi cărţi, a visa, a face planuri şi plimbări, a scrie articole de critică pe care le-ar putea la urma urmei concepe orice om cu o licenţă, a discuta cu prietenii şi a vorbi admirativ ori critic despre piese de teatru şi filme… Altfel, ratarea e sigură”. Apoi, în al doilea rând, formulările reluate mai târziu, în evocările lui Noica, unele dintre ele chiar în eseul Catharii de la Paltiniş: „Acum, în ajun de şaptezeci de ani, scăpaţi de sub despotica împărăţie a erosului (subl. mea, A. M.)…”. În acelaşi binecunoscut eseu, erau reluate sintagme şi idei prin care se defineau polemic raporturile cu gȃndirea lui Noica şi cu grupul „ciracilor” săi: „massa damnata”, „sufletele moarte ale catharilor”, critica micii burghezii, a acelora care, crede Iftodie – Noica, „şi-au făcut un ideal din a fi amploaiaţi, din a merge la berărie, a citi ziarul, a moţăi după masa de prȃnz, (…) aşezaţi în dubla tihnă a meschinăriei şi banalului, accentuȃnd filosofica vremelnicie şi senzaţie de proustiană evanescenţă a vieţii…”. E, într-adevăr, „schiţat” aici, prin filtru steinhardtian, acel Noica pe care îl ştim şi astăzi, combinaţie inextricabilă de „exegi monumentum” cu o inexorabilă sfidare a literaturii. O severitate noiciană tradusă destul de fidel de către scriitorul – monah, împătimit ireversibil al literaturii: oroare faţă de Caragiale, dezinteres faţă de Proust.
„Răfuiala” dintre Steinhardt şi Noica, despre care scriam şi cu alt prilej, altundeva12, începe – se pare – de pe acum. Iftodie – Noica este, asemenea tânărului Steinhardt, un fan al junimiştilor şi al formaţiei lor (germane): „Membrii Junimei care, la adȃnci batrȃneţe, îşi aduceau aminte de anii şaizeci – şaptezeci şi-şi evocau cu semeţie tinereţile şi lucrările, îl încȃntau şi i se păreau un model”. Viziunile celor doi se despart, însă, atunci când vine vorba despre ceilalţi, despre cei situaţi înafara cercului: pentru Iftodie, ceilalţi sunt ignoranţii care „nu fac nimic din viaţa lor”, o irosesc în „fleacuri şi nerozii” şi, drept consecinţă, „sunt sortiţi osȃndei veşnice”. În Catharii de la Păltiniş, formula atribuită şcolii Noica, prin care aceasta şi-ar fi definit raporturile cu non-adepţii acestei Weltanschauung propovăduite de Maestru, este foarte asemănătoare : „Ceilalţi? (…) vieţi pierdute, iluzii spulberate, suflete moarte (…), sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric”13. Este, dealtfel, şi opinia sau – dacă vreţi – „opiumul” pe care, mai tȃrziu, „ultimul” Steinhardt i-l atribuie lui Noica şi de care caută, cu diferite prilejuri (interviuri, dialoguri, scrisori, articole), discret, dar ferm, să se distanţeze. Acelaşi Iftodie insistă, mai departe, asupra problemei, în absenţa unui narator viril – care se mărgineşte adesea la a-şi înregistra personajul ca pe o bandă de magnetofon – aruncȃnd în joc termeni şi concepte consacrate de filosofia noiciană: „La mulţi, la cei mai mulţi oameni vine un moment al declanşării instinctului către acţiune şi rost (ori numai rostuire), al ieşirii din reverie…” (subl. mele, A. M.). Nu o dată, valurile livrescului aduc la mal figura lui Christian Buddenbrook, eroul lui Thomas Mann, pe care Iftodie o înfierează („totul rămȃne latent, risipit în faza infantilismului ori adolescentismului, a viselor cocoloşite la căldura căminului familial”), momente în care naratorul, supus pȃnă atunci de supradimensionarea alter-egoului, dă semne de „deşteptare”, acuzȃndu-şi personajul că nu face nici el altceva decȃt să intre, la rȃndul său, în hulita epistemă desemnată de personajul lui Thomas Mann.
Se poate spune, aşadar, că prima escală postbelică, de-a lungul acestui drum cu lumini şi umbre al relaţiei Steinhardt – Noica, se face în Eseu romanţat asupra neizbȃnzii. Recuperat din reverii, personajul – narator conchide: „Cred că pot scrie cu destulă obiectivitate despre fostul meu coleg, deşi am motive să-l dispreţuiesc şi nu ca să-l iubesc (…) ori, dacă poate părea cuvȃntul prea tare, ca să nu-l admir…”.
Şi personajul Teodor Goldman poate fi rezultatul unor posibile suprapuneri biografice prilejuite de discursul autoficţional. Despre acesta aflăm că „n-a şovăit în 1941 să se adreseze mareşalului Antonescu pentru a-i solicita dreptul – în calitatea lui de fiu de ofiţer român – să ia parte la razboiul început în luna iunie a acelui an. (…) A murit nu după mult timp, în faţa Odessei”. Tot un Teodor, văr al lui N. Steinhardt, apare în Jurnalul fericirii, cu aceleaşi semnalmente biografice, numai că, în acest caz, moartea ofiţerului e consemnată la Mărăşeşti şi capătă o semnificaţie superioară, în plan simbolic: accederea la românitate prin eroism si sacrificiu, prin „botezul sângelui”14. În aceasta rezidă, de fapt, şi una dintre diferenţele majore de consemnat între Eseul romanţat… şi Jurnalul fericirii: în primul, gratuitatea gidiană bântuie destinele protagoniştilor, moartea lui Goldman înseamnă o moarte curajoasă şi nimic mai mult. Pe când, în Jurnal…, sacrificiul îşi găseşte raţiunea de a fi, lumea nu mai e absurdă, iar graţia divină se coboară până şi într-un ibric cu apă „viermănoasă”.
În altă ordine de idei, sprijinită pe tehnica narativă a ficţiunii biografice, „procedeu fundamental al construcţiei romaneşti”15 (Silvian Iosifescu), arhitectura textuală îşi întemeiază perimata unitate compoziţională mai degrabă pe supraestimarea estetică a personajului: Al. Iftodie – şi relaţia sa cu naratorul – rămân singurele principii ordonatoare ale materialului epic. Naratorul se lasă absorbit de forţa lui de seducţie, rarele sale zvâcniri de orgoliu aglomerându-se abia în final. Deşi mort de patru ani de zile – aflăm la un moment dat –, prezenţa alter-egoului Iftodie continuă să rămână ineluctabilă. În mod paradoxal, teza lui Dan C. Mihăilescu, despre deficitul de personalitate al lui N. Steinhardt şi despre fiinţa-potir care se regăseşte pe sine numai în şi prin ceilalţi, este poate mai potrivită aici, în exerciţiu ficţional, decât în eseistică: „A-ţi recupera adevărata identitate printr-un exerciţiu constant, deliberat şi tenace de alterizare”, a suferi, deci, de un „inepuizabil neastâmpăr ipostaziant” 16 sunt cuvinte parcă desprinse dintr-o cronică la Eseul romanţat… Şi, totuşi, aplicată acestui „fals jurnal”, teza lui D. C. Mihăilescu s-ar lovi de o singură mare problemă: sensul profund creştin al acestei alterităţi, care spulberă, atât în eseistica anilor ’70 – ’80, cât şi în Jurnalul fericirii, ideea oricărui compromis egoist şi care înnobilează spectacolul suferinţei, dar care, în Eseu romanţat…, se află încă în faza de incubaţie. De la binele moral la fericirea isihastă şi de la Socrate la Hristos mai este încă o distanţă considerabilă, tradusă în biografia scriitorului prin intervalul dintre amintita perioadă de mlaştină şi viaţa monahală ca full time job17, metafore extrase de către George Ardeleanu tocmai din confesiunile scriitorului, spre a denumi şi încadra astfel periplul „ultimului” Steinhardt.
Deşi preia sugestii estetice de la André Gide, precum binomul diaristic (jurnal al naratorului – jurnal al personajului), proustianul Steinhardt preferă cortina livrescului şi renunţă să pună în aplicare celebrul şi avântatul dicton gidian: oser être soi. Limbajul dornic de experiment, fraza barocă susţin această mixtură a genurilor – pseudo-jurnal, eseu, roman, autoficţiune – atat de caracteristică unei perioade de căutări asidue din viaţa lui N. Steinhardt şi totodată atât de distinctă faţă de stilul concis al articolelor burgheze care trădau acel „amestec subtil de rigoare şi de frivolitate, de spirit conservator şi dandism, de hedonism bine temperat şi de rafinament”18.
În definitiv, Eseu romanţat asupra neizbânzii (asemenea Calătoriei unui fiu risipitor) este un roman neterminat, care suferă enorm în unitate şi în compoziţie şi ale cărui sufocări livreşti puteau prezenta, până la un punct, fine sugestii chiar şi pentru postmodernitate. Dacă pentru Ortega y Gasset, romanul însemna o afirmare estetică a cotidianului, în cazul lui N. Steinhardt, accentul se mută semnificativ: romanul devine o afirmare livrescă a cotidianului. Este o observaţie valabilă şi pentru acest mare roman al literaturii române contemporane, intitulat Jurnalul fericirii19.
(fragment din studiul introductiv la volumul recent apărut în seria N. Steinhardt de la editura Polirom: „Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii”)
1. N. Steinhardt, „Mărturisire”, în Primejdia mărturisirii: convorbiri cu Ioan Pintea, ediţia a III-a, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 178
2. Alex Goldiş, Critica în tranşee: de la realismul socialist la autonomia esteticului, Cartea Românească, Bucureşti, 2011
3. Eseistul şi publicistul anilor ’70 – ’80 manifestă o adevărată oroare faţă de textele „ciopârţite” de către intervenţiile cenzurii. Acest fapt este vizibil mai cu seamă în corespondenţa cu prietenii săi, de la Virgil Ierunca la Nicolae Băciuţ. Acestuia din urma îi trimite, de pildă, o scrisoare întreagă despre mici îndreptări ale unor termeni, dar şi despre oroarea de cenzură, scrisori în care îl roagă, pe mult mai tânărul său interlocutor, aproape în mod testamentar, să vegheze la publicarea nemodificată a unor texte ale sale în reviste precum Vatra, Familia, Tribuna, Steaua: „Vă rog să fiţi atent la textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa şi buna Dv. credinţă. N’aş vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu apară!”(Nicolae Băciuţ, Între lumi: convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Ed. a III-a, rev., Dacia, Cluj-Napoca, 2006).
4. George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii: o perpectivă monografică, Humanitas, 2009, p. 148.
5. În prima ediţie, Ioan Pintea afirmă că iniţial manuscrisul „încredinţat mie de N. Steinhardt” purta un titlu mai lung: Seara, rogu-mă, cu noaptea – eseu romanţat asupra neizbânzii, din care acesta a eliminat segmentul „nuanţat romantic” (N.Steinhardt, Eseu romanţat asupra neizbânzii, ediţie îngrijită de Ioan Pintea, Timpul, Iaşi, 2003).
6. Ioan Pintea, Lămurire în N.Steinhardt, Eseu romanţat…, ed. cit., p. 5
7. Acest fapt este confirmat şi de unele nuanţe de limbaj. Aproape de final, Al. Iftodie recunoaşte – spune naratorul – că, dintre păcătoşi, „cel dintâi era el”. Formularea seamănă izbitor cu textul bisericesc al Crezului ortodox şi trădează un spirit familiarizat deja, inclusiv pe cale liturgică, cu paradigma creştină.
8. Nicolae Băciuţ, Între lumi: convorbiri cu Nicolae Steinhardt, ed. cit., pp. 127-128.
9. Konrad Lorenz, Die acht Todsünden der zivilisierten Menscheit, R. Piper & Co. Verlag, Munchen, 1973 (Cel opt păcate capitale ale omenirii civilizate, traducere românească de Vasile V. Poenaru, din limba germană, Humanitas, Bucureşti, 1996 – ed. a II-a, 2001).
10. Nicolae Băciuţ, Între lumi…, ed. cit., p. 128.
11. „Alexandru Iftodie e tot una cu mine”.
12. Adrian Mureşan, De la Steinhardt spre Noica. Escale de-a lungul unui drum cu lumini şi umbre în Renaşterea, nr. 1, ianuarie 2006, p. 9 şi nr. 5, mai 2006, p.8-9.
13. N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, ed. îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Ştefan Iloaie; repere biobibliogr. de Virgil Bulat, Polirom, Iaşi, 2010, p. 417.
14. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, argument de P. S. Justin Hodea Sigheteanu; ed. îngrijită, studiu introductiv, repere bibliogr. şi indice de Virgil Bulat; note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş; cu un dosar al memoriei arestate de George Ardeleanu, Polirom, Iaşi, 2008, p. 60. Identitatea acestui coleg de clasă ar putea fi mai degrabă determinată de către un alt indiciu furnizat de materia epică a Jurnalului…, ȋn persoana lui Rafael Cristescu. Situaţia ne-a fost semnalată de către George Ardeleanu, prilej cu care ȋi mulţumim.
15. Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.240
16. Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism, vol. I, Polirom, Iaşi, 2004, pp. 143-144.
17. George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile…, ed. cit., p. 203.
18. Ibidem, p. 132.
19. În această afirmaţie, pe care o dorim a fi receptată înafara oricărei gratuităţi, ne sprijinim atât ca argumente, cât şi ca manieră de lucru, şi pe câteva consideraţii estetice ale lui Ion Bogdan Lefter, care (reluând practic o mai veche sugestie călinesciană) afirma că opera lui Ion Creangă, Amintiri din copilărie, „scriere de o complexitate cu adevărat extraordinară”, ar fi „un foarte original roman, mai mult, primul mare roman al literaturii române, ignorat ca atare”. Argumente: „Aspectul (…) memorialistic e înşelător: biografia autorului, care le-a furnizat materia primă, nu e evocată pur şi simplu, ci prelucrată savant, supusă unui decupaj şi unei reconstrucţii de tip ficţional…” (Ion Bogdan Lefter, Scurtă istorie a romanului românesc (cu 25 de aplicaţii), Paralela 45, 2001, p.14). Pe firul raţionamentului de mai sus, trebuie subliniat că dificultatea integrării Jurnalului fericirii în istoria romanului autohton nu se datorează, însă, doar ignorării ficţiunii în favoarea memorialisticii, deşi, aşa cum a demonstrat-o şi G. Ardeleanu , anumite clivaje au existat. A contat şi faptul că, înaintea publicării Jurnalului…, Steinhardt scrisese în mare parte numai eseistică, articole, recenzii, unele cu un pronunţat caracter memorialistic. Studiile în materie de drept, parodiile anilor ’30, romanul Călătoria unui fiu risipitor sau Eseul romanţat… erau fie prea puţin cunoscute, fie rămase în sertar. Au contat mult pe lângă aceste aspecte, receptarea şi încadrarea – simptomatice pentru euforia anilor ’90 – în valul de tip tsunami al memorialisticii de închisoare, în cadrul căreia opera lui Steinhardt este, totuşi, singulară atât ca scriitură, cât şi ca anvergură. Revelaţia, documentul, aura, „câmpul” – altădată, suport estetic al entuziasmului critic steinhardtian – au fost mai puternice decât reconstrucţia de tip ficţional şi s-au întors împotriva autorului şi, ineluctabil, împotriva romanului acestei scriituri.
