Subteranele infamiei sau sindromul Uriah Heep

Nu cred ca se poate formula mai precis un diagnostic al subteranelor infamiei, al veleitarismului impertinent, al tupeului pe cat de fals smerit, pe atat de gaunos, decat a facut-o, in octombrie 2010, intr-un articol din „Dilema Veche”, Andrei Plesu cand a vorbit despre hormonii resentimentului. Sa-i improsti cu noroi pe cei care construiesc intru spirit, sa le contesti buna-credinta reducandu-i, prin mecanisme diabolizante, la conditia de vermina, sa-i acuzi ca au “suflete de sclavi” pe cei pe care te prefaceai ca ii admiri candva, cata vreme tu, procurorul auto-desemnat, ai fi un fel de Edmond Dantes, de erou fara prihana, este o jalnica performanta care ne poate face fie sa suradem, fie sa oftam. In ambele cazuri, cu dezgust. Pentru ca este vorba de ceea ce as numi, amintindu-mi de pseudo-umilul, servilul, alunecosul, unsurosul, obsecviosul, duplicitarul personaj din romanul lui Dickens “David Copperfield”, sindromul Uriah Heep.

Te intrebi de ce nu sunt in stare acesti oameni sa recunoasca evidentele, de ce se obstineaza sa faca din propria ratare si din paguboasa lor mediocritate un argument menit sa-i aseze in varful piramidei intelectuale? Luati cazul actual al revistei „Tribuna” si aveti o ilustrare perfecta a sindromului descris mai sus. Sa-l numesti pe N. Manolescu „discipolul lui Gogu Radulescu” este o mojicie, o insolenta si o minciuna. Tot astfel cum a recurge la sintagma „Homo Brucanus” (modificata apoi, fara explicatii, in „Homo Sovieticus”) spre a-mi desfigura biografia este o miselie. Iata un fragment din articolul lui Andrei Plesu:

„Scrieţi ceva solid, impozant, pentru instrucţia şi plăcerea cititorilor. Ocupaţi-vă de înzestrarea proprie, nu de găurile din statuia altora! Mîrîiala nu e o specie a creativităţii. Regăsiţi-vă! Agitaţia dvs. bilioasă nu ajută şi, de fapt, nu interesează pe nimeni! Prin verdictele dvs. iritate, cei vizaţi nu pierd nimic, iar dvs. nu cîştigaţi nimic. Încercaţi, în sfîrşit, să existaţi! Şi dacă n-o faceţi, nu daţi vina pe cei care există deja. Nu vă stă în cale nimic, în afara propriei dvs. îndîrjiri. Vă războiţi cu „intelectualii lui Băsescu“? Să fim serioşi. Nici Liiceanu, nici Patapievici nu s-au inventat în 2005. Şi nu vor dispărea în neant după încheierea acestui mandat prezidenţial. Încercaţi o mică terapie prin umor: de ce să combateţi „găştile pentru“ întemeind, simetric, o „gaşcă anti“. Penser contre c’est penser comme! Adică cine se încăpăţînează să beştelească cade pînă la urmă exact în păcatul pe care îl reproşează celor beşteliţi: psihologia de haită, solidaritatea impură, iluzia puterii.”

Tags: ,

3 Comentarii

  1. „Dusmanul doreste sa fie prezent in mintea noastra. Prezenta lui, furia lui cronica ne ajuta se ne cunoastem partea intunecata din noi, sa ne auto-examinam. Dusmanul este un stimul, el asteapta reactia noastra sau cum spunea Scarpia, asteapta sa dansam in oglinda lui.Sinele, acest Stradivarius, nu trebuie acordat empatic la orchestra compusa din dusmani.”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *