Despre taxe, voluntariat şi solidaritate

Unul dintre agumentele des întâlnite în spaţiul public românesc împotriva ideii că statul trebuie să ofere ajutoare sociale celor fără venituri sau cu venituri mici se bazează pe percepţia că e injust ca rezultatul muncii celor care plătesc taxe să fie dat celor care nu muncesc, sau care muncesc mai puţin. Ca să folosesc o celebră metaforă prezidenţială, puţin modificată, ideea e că e injust ca „omul slab”, care în general e cinstit şi munceşte mult, să „ţină în spate” pe „omul gras”, care de cele mai multe ori e leneş şi profită de munca celorlalţi.

La o primă vedere, percepţia respectivă pare corectă. Ce pare mai just decât ca fiecare să primească înapoi atât cât dă? Iar dacă cineva nu munceşte, şi prin urmare nu câştigă, cine altcineva e de vină dacă nu chair persoana respectivă? O să vorbesc despre al doilea aspect mai jos, dar vreau să zăbovesc puţin şi asupra primului. Lăsând la o parte cazul ajutoarelor sociale, există cazuri clare în care principiul că fiecare trebuie să primească înapoi atât cât dă – să-l numim „principiul retribuţiei echitabile” – nu se susţine. Să presupunem că statul hotarăşte să construiască o sală de gimnastică din bani publici. Nu toţi cei din taxele cărora se construieşte sala de gimnastică sunt interesaţi de gimnastică. Prin urmare, asumând că resursele statului sunt insuficiente pentru a mulţumi pe toată lumea, un anumit procent din populaţia plătitoare de taxe plăteşte pentru ceva din care nu primeşte nimic înapoi. Sau să ne închipuim cazul fericit al cuiva care toată viaţa plăteşte taxe care se duc la sistemul de sănătate, dar nu se îmbolnăveşte niciodată; în confromitate cu principiul retribuţiei echitabile, persoana respectivă e în situaţia în care nu beneficiază în nici un fel de banii daţi statului.1De vreme ce principiul nu se aplică în aceste cazuri, de ce s-ar aplica în cazul ajutoarelor sociale? Prin urmare, obiecţia împotriva ideii că statul trebuie să ofere ajutoare sociale celor fără venituri sau celor cu venituri mici, bazată pe principiul retribuţiei echitabile în înţelesul de mai sus, nu se susţine.2

Notez, în treacăt, că o discuţie relevantă pentru chestiunea de faţă, şi anume cea referitoare la taxarea progresivă, e foarte puţin prezentă în spaţiul public românesc. Mai mult, ideea taxării progresive nu apare nici măcar pe agenda partidelor româneşti care îşi zic „de stânga”, deşi e practică comună în majoritatea ţărilor europene, unele conduse de guverne care numai de stânga nu sunt. Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici. Vreau să vorbesc de un caz particular în care oamenii îşi pun nu rezultatul muncii, ci munca însăşi, la dispoziţia celor nevoiaşi: voluntariatul.

Voluntariatul e o formă de caritate. Ceea ce deosebeşte voluntariatul de alte forme de caritate e şansa unei implicări mai directe, a unui contact nemijlocit cu cei în beneficiul cărora se munceşte. Despre caritate în general, ca despre majoritatea subiectelor spre care s-au aplecat, filozofii au avut păreri diferite. Caritatea a fost văzută ca o virtute creştină de cei înclinaţi spre credintă, şi considerată o datorie morală de către filozofii laici, de la kantieni la utilitarişti. Dar există şi păreri contrare: filozoful cu statut de pop-star Slavoj Žižek vede în caritate tocmai o modalitate de a ascunde şi perpetua adevărata problemă a societăţilor „dezvoltate”, şi anume inechitatea socială (vezi aici un clip animat care explică poziţia lui Žižek în acestă privinţă). Nu trebuie să fii Žižek ca să înţelegi că într-o societate echitabilă caritatea nu-şi are rostul. Dar nu trebuie să fi nici religios sau kantian ca să realizezi că, cel puţin în anumite forme ale sale, caritatea e necesară chair şi în societăţi în care gradul de inechitate socială e mai redus. Voluntariatul, în opinia mea, e una din aceste forme de caritate încă necesare.

Câtă nevoie e de voluntariat mi-a fost dat să văd în mod direct. De câteva luni lucrez ca voluntar la o organizaţie franceză care oferă mâncare şi adăpost celor fără casă, celor bolnavi şi celor fără venituri sau cu venituri mici. În fiecare seară duba organizaţiei parchează în spaţii publice ce se transformă pentru două ore în cantine în aer liber. Munca e destul de dură: trebuie să te mişti repede, să iei decizii „on the fly”, să te asiguri că toţi cei prezenţi primesc de mâncare, să previi eventualele altercaţii şi în plus să le zâmbeşti celor care îţi întind farfuria. Dar voluntarii sunt hotărâţi şi aproape toţi au experienţă: mulţi dintre ei fac parte din echipă de ani buni. Vin din tot felul de contexte sociale şi cu diferite motivaţii: unii urmează perceptele unei religii sau alteia, alţii vin din convingeri politice, alţii sunt chiar foşti „oameni ai străzii” pe care organizaţia i-a ajutat şi le-a dat un rost.

Les Restaurants du Coeur” a fost înfiinţată de comedianul francez Coluche în 1985. Principala modalitate de a face rost de fonduri, pe lânga ajutorul de la statul francez, total insuficient, sunt donaţiile şi organizarea unei serii de concerte de caritate la începutul fiecărui an la care participă personalităţi ale vieţii sociale franceze, de la jucători de rugby la oameni politici. (Se pare că anti-talentul muzical al lui Franck Ribéry a adus fonduri substanţiale organizaţiei.) Organizaţia are în prezent 63.000 de voluntari şi peste 2000 de centre. În cadrul organizaţiei există şi cîteva sute de biblioteci şi ateliere şcolare al căror scop e lupta împotriva analfabetismului.

Cei care vin să mănânce la cantinele Resto du Coeur aparţin unor categorii variate. Mulţi sunt imigranţi care nu au găsit viaţa mai bună pentru care au venit în Franţa. O altă parte sunt cetăţeni francezi – pensionari, bolnavi, şomeri, oameni fără adăpost – cărora veniturile le lipsesc sau nu le ajung pentru a supravieţui. Vin şi alcoolici sau dependenţi de droguri. Majoritatea covârşitoare a celor care vin depind de mâncarea primită, cantina fiind singura lor posibilitate de a se hrăni.

Iar acum să ne întoarcem la cel de-al doilea aspect al argumentului împotriva ideii că statul trebuie să ofere ajutoare sociale celor fără venituri sau cu venituri mici pomenit mai sus – susţinerea că cei care se află în asemenea situaţii se află din propria lor vină, şi anume aceea că nu vor să muncească. Că modul acesta de a vedea lucrurile se poate transforma într-o armă idelogică periculoasă care duce la erodarea coeziuni sociale mi se pare de domeniul evidenţei. Dar problema cea mai mare cu o astfel de susţinere este tocmai falsitatea ei. Evident, nu am vorbit cu toţi cei care vin la cantină şi nu le cunosc în detaliu vieţile. E probabil că unii dintre să fi luat decizii ce nu s-au dovedit fericite pe termen lung şi i-au adus, în cele din urmă, într-o situaţie precară. E posibil şi ca printre ei să fie oameni care nu vor să muncească. Dar profilul celui care vine la cantină e foarte departe de cel al leneşului necinstit care caută să profite de rezultatele muncii celorlalţi. Sunt oameni care au nevoi reale şi a căror situaţie e fără îndoială agravată de criza economică şi de politicile de austeritate promovate de statele cărora le aparţin. Sunt oameni lăsaţi în afara sistemului, dependenţi de caritate – iar aici e vorba de un sistem de ajutoare sociale care, spre deosebire de cele din alte părţi, chiar funcţionează. Nu văd de ce situaţia ar fi diferită în România. „Omul gras”, leneş şi necinstit, e pur şi simplu un mit!

Mă gândesc adesea la motivele pentru care voluntarii de la Resto de Coeur aleg să facă ceea ce fac. Cum am spus mai sus, ei vin din contexte sociale foarte diferite, unii motivaţi religios, alţii politic. Dar ce-i uneşte pe toţi mi se pare a fi o formă de solidaritate: sentimentul că cei pe care îi ajută sunt la fel ca ei, aflaţi într-o situaţie dificilă de care nu sunt în totalitate responsabili. Noţiunea de „solidaritate” nu e uşor de analizat, iar o discuţie exhaustivă probabil că ar ocupa pagini întregi. Totuşi, o idee nu tocmai ridicolă e aceea că liantul social fără de care viaţa unei colectivităţi se transformă într-o competiţie oarbă generatoare de inechitate socială e bazat pe solidaritate. Nu e exclus că cei care argumentează în favoarea oferirii de către stat a ajutoarelor sociale să presupună tocmai o astfel de noţiune. Cum se poate baza o societate pe solidaritate, care îi sunt sursele şi cum se poate demonstra efectul ei benefic sunt chestiuni importante pe care nu le-am atins aici. Dar data viitoare când vă pregătiţi să argumentaţi împotriva oferirii de ajutoare sociale de către stat celor nevoiaşi, opriţi-vă o secundă şi gândiţi-vă la cei care vin la cantinele lumii ca la ceea ce sunt – nu nişte leneşi ce se feresc de muncă, ci nişte fiinţe care întind farfuria pentru că nu au altă opţiune.3

1. Că tot e un subiect fierbinte: în opinia mea, problema construirii Catedralei Mântuitii Neamului din bani publici nu constă în construirea ei în sine, ci în faptul că i) după edificare ea devine proprietatea Bisericii Ortodoxe Române şi nu a statului (adică a cetăţenilor care au plătit pentru ea); ii) decizia construirii ei trădează o în cel mai bun caz o indiferenţă crasă faţă de situaţia precară (mult mai precară decât situaţia lăcaşelor de cult) în care se găsesc numeroase aspecte ale vieţii publice din România, precum învăţământul, sănătatea, infrastructura, etc.

2. E drept, problema nu este atăt de simplă pe cât o prezint; ceea ce am numit „principiul retribuţiei echitabile” poate fi interpretat în diferite feluri, unele dintre ele putând sta la baza argumentului de care mă ocup . Totuşi, vorbesc aici de percepţia comună, nu neapărat educată filozoficeşte, pe care se bazează mulţi dintre cei care aduc argumentul respectiv. De asemenea, trebuie notat că exemple similare celor de mai sus ar putea fi văzute de către cei care sunt de părere că nu ar trebui plătite nici un fel de taxe statului ca sprijinându-le punctul de vedere. Indiferent de cât de plauzibilă e acestă poziţie, argumentul de care mă ocup e unul care presupune dezirabilitatea plătirii taxelor şi care se opune doar ideii că aceste taxe trebuie folosite pentru oferirea de ajutoare sociale.

3. N-aş vrea să se înţeleagă din cele spuse că sunt de părere că unica modalitate de reducere a inechităţii sociale e caritatea sau voluntariatul. Evident, efectul cel mai puternic îl vor avea politicile sociale, iar modalitatea cea mai eficientă de a ajunge la politicile sociale potrivite e activismul politic. Activismul politic nu e însă incompatibil cu voluntariatul.

Tags:

5 Comentarii

  1. Ceea ce e interesant e că, dacă am inteles eu corect logica discursului, inechitatea socială are drept cauză (măcar una dintre ele) principiul retributiei echitabile, iar caritatea, voluntariatul vine ca un fel de atenuare a paradoxului. Oricum, riscant articolul, si mai riscantă ar fi o poziţie de genul asta susţinută public, cel puţin în România, unde cred că diferenţa dintre cele doua tipuri de echitate nu va fi recunoscuta teoretic foarte devreme. Dar probabil că aici este vorba de anumite particularităţi care ţin de un anumit mental colectiv, moştenit destul de recent, alt paradox, exact in epoca echităţii absolute. Şi da, aceeaşi percepţie comună arată ca problemele de greutate ale „omului gras” se întemeiază tocmai pe necinstea (şi lenea, deşi raportul este poate mai subtil aici) sa, ar fi culmea să-i mai şi finanţăm această „optiune”. Şi daca vorbim de ajutoarele sociale acordate de stat, mă gândesc aici in primul rând la zecile sau sutele de emisiuni televizate unde sunt prezentaţi acei oameni graşi (recunosc ca nu m-am gandit până acum dacă sunt aceiasi oameni prezentaţi de sute de ori, sau este vorba de cazuri diferite – în primul caz ar semăna cu o politică natională). Ceea ce ar trebui să rămână o excepţie, inevitabilă în cazul carităţii ca act individual sau unor politici sociale, a căpătat rang de exemplu.
    Acum, „naţionalizarea” carităţii prin intermediul ajutoarelor sociale este desigur doar un exemplu despre cum poate fi ratată o discuţie. Şi ma refer aici la rândurile mele de mai sus. Nu este destul de radicală nici in individualizarea ei, la nivel personal, şi nici în universalizare. Probabil ca raportul dintre actul de caritate şi instituţionalizarea socială a acesteia este destul de dificil de captat şi redat într-un spaţiu mai degraba limitat. Totuşi, cred că preluarea şi înţelegerea individuală a acestui raport constituie orizontul atitudinii unei comunităţi faţă de raţiunea şi necesitatea asistenţei sociale. Desigur, rămân şi alte opţiuni deschise: mica revoltă personală împotriva asistaţilor sociali, exprimată prin tot felul de luări de poziţie, în spaţiul public sau privat, potrivit posibilităţilor de expresie ale fiecăruia, sau acceptarea acesteia ca simptom al unei vinovăţii(vezi Scheler) mai mult sau mai puţin conştiente în faţa a ceea ce se cheama inechitate sau inegalitate socială.

    • Nu (cred ca) am vrut sa spun ca principiul respectiv e CAUZA inechitatii sociale, ci doar ca cei care patesc taxe nu au motive sa astepte sa primeasca inapoi exact cat au dat. (E drept, ce inseamna „sa primeasca inapoi” sau cat de exact e exactul asta e destul de vag, si e loc mult de discutii pe tema asta.) Dar daca asta e adevarat in general (sau cel putin in alte cazuri decat ajutoarele sociale), atunci nu se poate apela la principiul respectiv ca argument impotriva oferirii de ajutoare sociale. Ca taxarea progresiva ar fi o solutie pentru diminuarea inechitatii socliale e ceva pentru care am o oarecare simpatie, desi nu am argumentat deloc pentru asa ceva in articol. Si, daca la asta ta referi, e intr-adevar o idee care nu e „coapta” in Romania – desi mi-e foarte clar ca ar trebui sa fie, iar pentru a se „coace” e evident ca trebuie pusa in discutie in spatiul public.
      Despre afirmatia ta ca sistemul ajutoarele sociale nu e nici indeajuns de „individualizat” nici de „universalizat” (daca inteleg bine ce vrei sa spui), cred ca asta e una din lectille a ceea ce vad saptamanal la cantina. Faptul ca vin atat oameni care beneficiaza de ajutor social, dar care le e insuficient, cat si oameni care nu beneficiaza deloc de ajutorul respectiv pare sa demonstreze tocmai lipsa asta dubla. Totusi, nu cred ca sistemul ajutoarelor de stat trebuie blamat in sine, mai ales ca mi se pare evident ca e mult mai dezirabil decat caritatea pura. Acum, e adevarat ca multa lume se plange de calitatea serviciilor oferite de stat (sanatate, etc.) dar sa nu ne amagim: comparatia nu e intre stat si privat, ci intre stat si… nimic. Pentru cei care nu-si permit servicii private, cele oferite de stat sunt, chiar daca nu suficiente si de calitate indoielnica, de multe ori cruciale.

      • Am vazut si eu, sunt cateva afirmatii, esentiale pentru textul respectiv, pe care nu pot sau, in orice caz, imi este destul de greu sa le judec, cum ar fi faptul ca o eventuala crestere a nivelului financiar al celor deja bogati ar conduce la saracirea celor deja saraci (principiul conservarii? si starea social-financiara din univers ramane constanta?). Probabil ca asa e, asta si datorita faptului ca putem vorbi de o tendinta a celor situati in varful iararhiei financiare (si politice?) de a pastra distinctiile social-financiare. Pentru asta, vezi ipocrizia „visului american” – „the poor see themselves not as an exploited proletariat but as temporarily embarrassed millionaires”. Oricum, sunt absolut de acord cu tendinta generala a textului, ideea de echilibru, fara insa a putea argumenta foarte bine ideea respectiva. In rest, mi-e greu sa comentez, e un sistem de educatie care nu-mi este familiar…samd

      • hm, si cresterea nivelului de educatie al unei clase sociale (am folosit intentionat expresia :D), s-ar traduce prin scaderea aceluiasi nivel in alte cazuri?
        ps. „Les Restaurants du Coeur”. Dragut. S-ar spune ca trebuie sa apelam la „inima” pentru anumite directii de comportament, unde nu ne ajuta …altceva.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *