Dacă pentru Paul Celan poemul nu e altceva decât o strângere de mâini adevărate, care implicau deja intrarea într-o comuniune tacită a unor vibrații ― până atunci separate ―, în rezonanțe comune, în poemele Ioanei Burghel rezonanțele se succed textual, în pofida tăcerii care, după intuițiile lui Mallarmé și ale […]
tu nu te gîndeşti niciodată la mine trec secole întregi, apele îşi găsesc o nouă albie în ridurile pămîntului care îmbătrîneşte alături de mine aşteptînd un cuvînt care nu vine, căci tu nu te gîndeşti niciodată la mine te-am întîlnit o singură zi, prima zi în care îmi tăiasem părul […]
Mai este o noapte Până la o mie de nopți. Se stinge verdele. De mult, Ochii lui nu mai strălucesc. În inima ei, cosașul nopții Cântă ultimul marș al lumii. Bufonii venerează linia vieții, Glezna, ce scaldă rubine. Ea își reazemă fruntea De ape sărate. Râde. Întinderea e albastră. Fuge […]
cum ar fi să descriu ceața să murmur că-mi place să o privesc hipnotic până la epuizare ca pe o pânză neterminată din pictura impresionistă ceața de afară e anestezic inhibă simțurile transferă energii adaugă straturi de realitate apropie și îndepărtează accentuează logica lucrurilor mărunte ceața învăluie domol cuvintele când […]
ninge, a nins de atîtea ori de cînd nu ne-am văzut încît cerul, în alb îmbrăcat, aşteaptă o nuntă în pragul fiecărui templu care l-a lăudat. ninge şi rochia mea se îngălbeneşte de frig palidă visînd o primăvară pe care o va uita la prima ninsoare din anul viitor ninge […]
Crinei Ce bine-ar fi de-ar fi un Ghirlandaio să-ţi prindă-n mână, cu-a lui mână, creta ori un cărbune stins care să lase, pe-o hârtioară, semnul spre Valletta. Să dormi uşor, ca praful de pe fluturi, şi să nu-ţi pese de cuţit ori gheară, Iar când faci ochi, […]
miros a moarte, în fiecare zi din ce în ce mai mult. îmi spăl trupul în rîuri de lapte, ca la început dar tot a moarte miros. se apropie încet îmi creşte în carne şi iese prin piele o recunosc, m-a vizitat de atîtea ori, mi-a furat rudele, le-a dus […]
mamei Zbor peste ţărmuri. Distanţele tresar. Ochii polari părăsesc clipa . Bolta se pierde în ea , Devine atingere, Pansament pentru forma Robustă a golului. Sticlos, matern mi- e văzul. Vibraţia albastrului Mi- a acoperit venele . Am lăsat jos Umbrele, timpul Şi bezna. Copilul, Tot singur Şi neucis …
Adela Dragomir este psihoterapeut. Lucrează cu emoțiile. Știe să le extragă din casetele inimii, să le îmblânzească. Instrumentele cu care operează sunt cuvintele. Cu ajutorul lor ies la suprafață, docile sau tumultoase, labirinticele stări interioare. Deși este o prezență activă în viața culturală a orașului, a publicat, până acum, puțin. […]
Când m-am mutat în blocul 2 bis aveam fix 25 de ani. Mi-am făcut din sufragerie atelier din dormitor sufragerie şi din bucătărie laborator foto (aveam de dat o operă) Era ceva provizoriu Şi totuşi aici m-a prins cutremurul Aici mi-am pierdut virginitatea. Aici am făcut amor pe […]
