Aş vrea să fiu pământul Sub care te petreci, Să fiu cu fruntea ta, Umerii tăi, Şi rădăcinile să se răsfire În noi. Dar de te pierzi în ape, Sau te desfaci sub pietre, Tot ţipă-n tine dorul Să te întorci din nou, Chiar dacă numai algă, Rotind, Chiar dacă […]
Mã ridicam ca oaspe al tãcerii, Robit de har, şi negrãirea îmbãta Timpanul nopţii. Pãdurea se-nvârtea; pâcloasã, steaua Îşi ascuţea peste cascadele de vânt Licãrul ghearei. O, nu aveam destule guri, nici braţe Sã mã adun din întuneric, sã mã-nţeleg Vreodatã-n singur. Tipsiile de fum ale secundei Se-acopereau de mierea […]
A fi şi a nu fi… Vedeam mişcarea Ca pe un dor al neclintirii, Şi întunericul ca insomnia Luminii, când dispare ora. Ce-aş fi putut s-aleg, Când eram totul? De-aş fi străpuns imaginea, pumnalul Mi-ar fi ucis departele, şi umbra-mi Şi-ar fi purtat, prin fantomatica cetate, Aceeaşi pelerină de acum. […]
În viziunea lui Kierkegaard, decalajul, contratimpul, sentimentul acut al nepotrivirii noastre cu ceilalţi, singurãtatea ca formã de exil sunt suferinţe salutare pe drumul spiritualizãrii. Durerea nevãzutei rãni deschise, de care ne plângem de la început pânã la moarte, spune el, e beneficã, deoarece ne pãstreazã legaţi de Divinitate. Flozoful considerã […]
Când se sculã din pat simţi Sub tãlpi o boare, nu podeaua Şi de atâta bucurie Trecu prin ziduri luminând. Afarã, lunecând în aer, Putu pãtrunde printre crengi, Fãrã sã tulbure frunzişul. Iar când ajunse-n dreptul mãrii Şi-şi desluşi de sus, pe ape, Îmbelşugarea neştiutã, Se rãspândi ca un parfum.
Într-o vacanţã de demult, copil fiind, mergeam în înserare cu tata, de-a lungul unei păduri şi priveam fermecată răsărirea lunii. Atunci el a început să-mi recite din Eminescu: peste vârfuri trece luna/ codru-şi bate frunza lin/ printre ramuri de arini/ melancolic cornul sună/ mai departe, mai departe/ mai încet, tot […]
Pe plajã, în ziuã devreme, se adunaserã pictori din toate colţurile lumii şi aşezaţi în faţa şevaletelor care acoperiserã dunele, ei îmi apãrurã ca o bizarã, anacronicã oştire la pândã. Mergeam în vârful picioarelor, strecurându-mã ca nevãzut printre şiruri sã observ cum capturau pe pânze marea. Era un ceas atât […]
Absenţa ta e ca o mantie În care-mi înfãşor prezentul, Trecând prin lume triumfal. Cei care nu mai au pe nimeni Vin dupã noi nãdãjduind Cã în deşert se coace plinul. Nedespãrţiţi pânã la capãt Vom fi şi drum şi adãpost Celor plecaţi sã umple golul.
Juca-n aceeași piesă de demult, În care la-nceput fusese pajul Sfielnic însoțind-o pe regină În actul trei când se deschide balul. De-atunci fusese-n timp curtean, războinic, Suind din rang în rang până la marea scenă A -ncoronării ca stăpân al lumii, Ovaționat de public în delir. Pe urmă începuse să […]
Când simt cã mã scufund Cu tot ce am în jur, Mã lepãd de oglinzi, De mobile şi lãmpi, Dar nu mã-ndur de cãrţi, De haine şi tablouri Care mã ţin un timp, Iar când se fac la plumbul, Le las şi mã desprind, Ca sã pãstrez fereastra, Mesteacãnul de-afarã… […]
