„Ce caut și nu găsesc”, cam în jurul acestei întrebări literar-existențiale se învârt personajele din „Frumoasa fără corp” a lui Gheorghe Crăciun. Scriitorul mărturisește că cele două aspecte în jurul cărora gravitează această a treia parte a unei trilogii a sale ar fi idealul erotic inaccesibil și condiția imaterială a literaturii. Putem specula că între cele două teme anunţate este o relaţie de necesitate şi de competiţie permanentă.
Scrisul ca necesitate
Relaţia dintre idealul erotic inaccesibil şi condiţia imaterială a literaturii devine una de necesitate, pentru că, ajungând la concluzia că idealul erotic nu se poate împlini în materialitate, Gheorghe Crăciun îl trece în scris, dar nu neapărat pentru a-l împlini în acest fel, ci poate pentru a dori să-l salveze de la banalizare. Deci, opţiunea sa pentru scris nu este neapărat o fugă de materialitate, pentru că îi place şi se străduieşte să stea în preajma ei. Ci este, până la urmă, o încercare de a mai salva cumva, atât cât poate şi scrisul, idealul erotic. Din această perspectivă, dualitatea „trup vs literă” nu este văzută de G. Crăciun ca un conflict, ci ca o complementaritate. Textul devenind astfel o prelungire a trupului în sens larg.
Scriitura lui Gheorghe Crăciun îmbină experimentul literar cu un grad înalt de tematizare, mai ales prin inserarea, în roman, a eseului „Trup și literă”. Iar aici, tematizarea nu pare să fie un accident, ci o opţiune care, împreună cu apelul frecvent la suspendarea textelor parţiale, fac din textul lui unul cu final deschis. De exemplu, atunci când expune teoria lui Barthes despre dominaţia doar parțială a „trupului” de către „literă”, Gheorghe Crăciun nu se poziționează net.
Pentru că trupul la el nu este echivalentul perfect al corpului biologic, ci este o metaforă mai generală ce include corpul biologic, cu toate anexele şi consecinţele sale: percepţii, senzaţii, sexualitate şi mai ales producție de limbaj etc. „Când spun «trup», nu mă gândesc numaidecât la constituţia anatomică, la fiziologie sau miracolul biologic al existenţei. Trupul este gura vorbitoare, mâna şi mişcarea, clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gândului, emoţia şi atingerea, tăcerea cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul”.
Cu toate acestea, tensiunea permanentă dintre materialitatea lumii și condiția imaterială a literaturii cu care se confruntă persoanjele sale, se tranșează, într-un final, prin îmbrățișarea scrisului, a „frumoasei fără corp”. „Frumoasa fără corp” procură deliciile sale, scapă de material, dar presupune și renunțare la viața trăită și la materialitate de care, în mod paradoxal, rămâne atașat. Iar dacă, în final, alege scrisul, pare a fi ca necesitate.
Iubirea pierde competiţia cu literatura
Poate însă fi iubirea salvată prin text? Nu avem un răspuns, dar scriitorul încearcă, de unde şi competiţia permanentă între idealul erotic inaccesibil şi scris. Competiţie din care aparent iese câştigătoare literatura.
Cam toate personajele sale masculine, de formații foarte diverse (medici, ingineri, profesori de desen), dar totuşi cu Vlad, profesorul de desen, în centru, sunt străbătute de crize și sentimente de ratare, iar experiențele lor de viață le demostrează invariabil că prin iubire nu se poate transcende decât dacă ea este menținută într-o zonă a neîmplinirii, a irealizării, a refuzului banalizării.
Tipologiile feminine care se ridică la standardul de ideal erotic inaccesibil sunt întruchipate de evanescenta Pia Ionescu, de capricioasa Sânziana sau de frumusețea convulsivă și rece a fatalei Ioana. Nu lipsesc nici tipologiile opuse, întruchipate de banala, naiva, disponibila și insistenta Nina sau de Luiza – profilul soției transparente.
Capricioasa Sânzâiana este rece, alunecoasă, mereu pe fugă și îi scapă lui Vlad printre degete. Iar Vlad înțelege să le transforme atât pe ea cât şi pe Adela, în obiecte estetice, care sunt fragmentate, privite şi trecute în text. În timp ce el, Vlad, rămâne izolat în experimente estetice radicale. El o sacrifică, astfel, pe soţia sa Luiza, în favoarea feminităţilor himerice şi proiecţiilor feminine ideale.
Deşi autorul „Frumoasei fără corp” este nevoit să facă mereu alegeri în favoarea scrisului, tensiunea şi competiţia dintre iubire şi literatură ca scop în sine rămâne permanentă şi cu final indecis. Ajunge să aleagă mai mereu literatura, dar nu o face fără ispititoarea nostalgie de a fi pierdut în partea cealaltă.
