Scrisă între „Întâmplări în irealitatea imediată” și „Vizuina luminată”, „Inimi cicatrizate” are și rolul a de face, realist şi cronologic, trecerea de la text straniu la unul oniric. Înainte de a ști de boala sa (tuberculoza osoasă), Blecher a scris „Intâmplările…”, ca o prefigurare a condiţiei ce avea să îi fie descoperită. Astfel, în „Întâmplări…”, episoadele de „criză” sunt literaturizate, transformate într-o altă realitate, cu sens. Pentru ca în „Inimi cicatrizate”, boala să își urmeze cursul şi cronolgia ei implacabile. Pentru că atunci când ești bolnav, poți juca cărți, dar nu pe bani sau din amuzament, ci pe zile în plus de viaţă. Iar ritmul nu mai are cum să fie același.
„Inimi cicatrizate” este cel mai realist text al lui Max Blecher. Spre deosebire de „Întâmplările în irealitatea imediată”, unde explorează terenurile straniului, sau „Vizuina luminată”, prin care produce unul din cele mai mai pure texte onirice de la noi. A considerat că descrierea contextului bolii, în dimensiunea ei fiziologică, nu se putea face decât realist.
Titlul exprimă însăși condiția bolii, ce în text este explicat prin filtrul uneia dintre multele prezenţe feminine: Isa, care e de părere că inimile bolnavilor primesc atâtea lovituri, încât se transformă în țesut cicatrizat.
Chiar dacă poate părea riscant să faci literatură despre boală, mai ales în stil realist, nu se întrezărește la Blecher nici cea mai mică ostentație în direcția victimizării. Cu o structură lineară, perfect cronologică, literatura ce are ca temă centrală boala (şi în jurul căreia gravitează alte teme precum iubirea şi erotismul, de exemplu) se desfășoară într-un alt ritm.
Personajul principal masculin din “Inimi cicatrizate” e de acord cu Isa că inimile cicatrizate sunt mai insensibile la cald, la frig, la durere. Sunt „insensibile și învinețite de duritate”. Isa îi profețea într-un fel protagonistului că aceasta este condiţia bolii. Și chiar așa avea să fie. Pentru personajul principal din „Inimi cicatrizate”, ca și pentru toate celelalte personaje, colege de boală şi suferință, viața se cerea trăită în alt ritm. Întâmplările se succedau rapid, pentru că timpul nu avea deloc răbdare.
Și iubirea se cere aici trăită în ritmul bolii și al iminenței unei morți care stă mereu la pândă. Nu este timp pentru inutile lungiri, pentru „căderi în banalitate”, cum le numea protaganistul. În „Întâmplări…”, iubirea are nuanţe thanatice, deşi boala nu este încă prezentă, dar este probabil anticipată, prin așa-numitele “crize”. Componenta thanatică se va menţine şi în “Inimi cicatrizate”, dar luând ritmul alert al lipsei de timp.
În „Inimi cicatrizate”, boala devine o prezenţă concretă, iar iubirile se consumă şi se succed rapid. Colette, Solange, Isa, Katty, toate sunt consumate cu o duritate pe care nu și-o dorește, dar pe care o simte ca pe un implacabil. Cu Colette trăieşte o iubire pe fugă, casnică, fără sentimente conturate, redusă pe jumătate melancolic la o aromă de ceai de vanilie. Cu Solange împărtăşeşte o iubire deformată de boală (personajul o consuma în timp ce stătea întins în ghips), pentru că iubirea e aici doar o proiecţie a perfecţiunii asupra celuilalt. În timp ce cu Katty are să cultive o iubire voluptoasă, pasională. Când se desparte de Solange, pentru a o face pe aceasta să nu înnebunească, o consolează într-o formă idealizată. „Dar n-am vrut ca dragostea noastră să devie un obicei, înțelegi? Am căutat s-o salvez de la un înec sigur în banalitate.(…) Oare n-am scos din dragostea noastră tot ce putea fi mai pasionant?…Tot ce a fost unic și inimitabil?”
Cu Isa, cea care îl îndemnase să citească „Les chants de Maldoror”, este diferit, stabilind ceea ce numeşte „o intimitate prietenească”, ce ar putea trece teoretic testul timpului şi să îl împlinească, în sfârşit, pe acest plan. Dar nu se va întâmpla acest lucru, pentru că Isa moare şi ea.
Așadar, în „Inimi cicatrizate”, în fața noutăţii bolii, viața și iubirea iau deocamdată ritmul realist al îmbolnăvirii. Pentru ca în următorul său text, „Vizuina luminată”, boala să fie interiorizată, rutinizată și, astfel, să fie literaturizată la alt nivel. La un nivel oniric, fragmentar, învingând astfel cronologia exactă și implacabilă a cursului bolii.
