„Viaţa mea a fost deplină pentru că am trăit intens cele trei lumi sau regnuri: realitatea (oare cu ghilimele?), visul şi literatura. Tot mai mult mă bate gândul că am ratat-o însă pe cea copleşitor importantă, cea de la confluenţa celor trei: (…) contiguitatea cu cealaltă viaţă.”(„Şapte ani stranii. Jurnal 2018-2024”, Humanitas, 2025)
„Abia aici conştientizez ambiguitatea şi irelevanţa distincţiei dintre vis şi realitate şi înţeleg că seria de „vise” de acest fel nu a făcut parte din niciuna dintre stările astea, ci dintr-a treia, pe care am putea-o numi, cum a fost numită de-atâtea ori, „farmec”, „magie”, „încântec”, dacă n-ar fi atât de înspăimântătoare la amintire.” („Solenoid”, 2015)
„Visele sunt hărţi pe care-apar întinsele teritorii ale vieţii noastre interioare. Sunt lumi cu o dimensiune-n plus faţă cea diurnă, şi mai ales faţă de creierul nostru, care străbate noile peisaje fără să poată-nţelege. (…).” (Solenoid, 2015)
Atașat ideii de desființare a rigidelor granițe dintre vis și realitate, Mircea Cărtărescu explorează acest tărâm atât clinic cât și literar, mai ales în „Solenoid” şi „Melancolia”. Deși, în sens mai larg, o serie a textelor sale au fost încadrate în rândul celor onirice, într-un sens mai restrâns, MC pare că s-a detașat el însuși de această încadrare incompletă și oarecum constrângătoare.
Oniriștii de secol XX, urmăreau un traseu prin care, cu mijloacele specifice visului, să creeze o realitate analogă acestuia, dar coerentă (nu haotică ca la suprarealiști). Or, Mircea Cărtărescu, într-o formă mai particulară de onirism, pare că inversează raportul, penetrând atmosfera de vis cu unele mijloace ale realului, cum ar fi realismul sau raţionalul. Ceea ce face și Kafka în „Vizuina”. Cu aceeaşi intenţie de a manipula lucid visul, MC nu neagă neapărat realismul şi fantasticul tradiţional, dimpotrivă se apropie de ele cu curaj şi le inserează în atmosfera de vis.
Mircea Cărtărescu se desparte de onirici, în chiar scopul pentru care se manipulează visul. Dacă la onirici scopul pare să fie unul aproape exclusiv estetic, în „Solenoid”, de exemplu, MC este interesat de vis ca evadare (orama), ca mijloc pentru a i se revela o realitate mai adevărată decât realitatea însăşi: o irealitate, dar care trebuie neapărat privită fără prejudecăţile specifice realităţii. Fapt prin care se aseamănă puţin cu Blecher. La o privire mai atentă, însă, Cărtărescu se distanțează și de această perspectivă. Blecher vrea pentru el o realitate întoarsă spre interioritatea sa, și-o creează și și-o face și disponibilă, prin mijloace pur onirice și suprarealiste. Realitatea imediată, banală, cenuşie şi epuizată de sensuri trebuie străpunsă cu elemente din realiatea nocturnă, nesfârşit de bogată în sensuri şi în vizual.
MC creează, însă o formă specifică de irealitate, ce are ca scop tot explorarea interiorității și a subteranelor umanului, dar printr-o formă ce se apropie mai degrabă de straniu și care își are rădăcinile în amintiri. Plecând, în „Solenoid”, de la premisa că visele și amintirile sunt alcătuite din aceeași materie, sondează intens, asumat și conștient cele două categorii până la contopire, dând astfel naștere sentimentului straniului. O formă de irealitate, ce poate fi percepută, de exemplu, prin ochii copilului. Copilul, neavând la această vârstă toate informațiile despre ceea ce se petrece în jurul său, le percepe incomplet.
La vârsta adultă, menținând percepția copilului asupra realității, așa cum e ea, bazată pe jumătăți de informații, pe relatări incomplete sau omițătoare din partea părinților (mai ales a mamei, așa cum ne apare dezvăluit în „Solenoid”), pe amintirile estomapate, dar şi pe o logică a coincidenţelor, M. Cărtărescu are ambiția să creeze, din toate aceste ingrediente un discurs literar propriu. Și dacă în „Solenoid”, acest demers e explorat aproape la un nivel teoretic, de teorie literară, în următoarea sa scriere, „Melancolia”, această întreagă teorie a straniului va fi deveni un studiu de caz şi un demers pur estetic.
Întorcându-ne la ideea de a explora visul ca evadare, M. Cărtărescu consideră că e nevoie de o spaţialitate care să ajute. Foloseşte în acest scop, în „Solenoid”, de exemplu, oraşul Bucureşti, pe care îl consideră „un oraş de vis”, „prin sfâşietoarele lui ruine, frontoane, statui ciobite şi luminatoare cu scticla spartă”, cu ale sale fabrici vechi, depouri, castele de apă etc. Un oraş cu o istorie mimată, „produs al unei minţi urieşeşti”, „cu un centru nostalgic în jurul căruia se roteşte armata blocurilor muncitoreşti”.
A vrut să creeze, prin manipularea lucidă a visului, contrar lui Blecher, o realitate nu care să fie mereu la dispoziţia sa, ci pe care să o poată străpunge cât mai mult cu elemente ale realului. Şi a făcut-o, în cele mai multe scrieri ale sale, nu în scop estetic, ci dintr-o necesitate şi uneori din raţiuni epistemologice. Pentru că realitatea visului poate fi fascinantă, dar e scurtă şi ne putem întoarce din ea cu mâna goală, toată enigma, toată intensitatea şi toate speranţele rămânând închise în tenebrele nopţilor.
Ceea ce construieşte în „Melancolia”, de exemplu, cu instrumente ce se află în vecinătatea registrului visului, cum ar straniul, fantasticul şi realismul magic, poate fi considerată o astfel de irealitate. Toate elementele de biografism adunate din piesele de puzzle ale Solenoidului, întrepătrunse cu vise brute, straniu, imaginaţie şi fantastic se vor regăsi mai târziu, în „Melancolia”, într-o formă mai clară de onirism. Din acest punct de vedere, am putea spune că ermetica şi estetizanta „Melancolie” a lui Mircea Cărtărescu îşi are întreaga descifrare în „Solenoid”. Ambele scrieri având ca principală sursă sentimentul straniului, produs din materia amintirii şi a viselor.
