STB-ul învrăjbirii noastre

Am tot scris pe fb despre aventurile mele cu stb. De când am renunțat la mașina personală, relația mea cu această instituție bucureșteană, a cărei responsabilitate este aruncată de colo-colo, ca un cartof fierbinte, a devenit toxică. Așteptatul în stație, preț de zeci de minute, în condiții meteo neprielnice, grobianismul majorității șoferilor, abuzurile controlorilor, lipsa unei minime siguranțe a pasagerilor, în condițiile în care incidentele produse de indivizi recalcitranți, în nepăsarea olimpiană a șoferului și absența cvasitotală a poliției locale, sunt frecvente și încă altele fac din mersul cu orice mijloc de transport în comun bucureștean o aventură neplăcută sau de-a dreptul periculoasă uneori. Alternativa recomandată de coparticipanții cei mai vocali la această aventură este mersul pe jos sau achiziționarea unui autoturism. Eu una înțeleg două lucruri de aici: fie că stb-ul este destinat exclusiv călătorilor care urăsc civilizația, fie că stb-ul este o instituție depășită, care trebuie desființată. În tot cazul, ceea ce mi-aș dori cu ardoare ar fi să înțeleg cine poartă răspunderea pentru buna sa funcționare, ca să știu cui mă pot adresa fără să mai aud eternul ”n-avem nici o putere, doamnă” sau ”ce să facă el (primarul), că nu de el depinde?”. Și totuși, eu l-am auzit pe el (primarul) afirmând în campanie electorală că una din primele probleme pe care de gând să le rezolve este programul de circulație al stb-ului. Este drept că de restul nu a menționat nimic, ceea ce mă face să cred că fie nu are habar de ele, fie le ignoră suveran în stilul cu care ne-a obișnuit.

Cu toate acestea, în ultima perioadă, mi-am restrâns lamentațiile la întârzierile care continuă nestingherite, în ciuda promisiunilor electorale și am trecut cu vederea ultimele călătorii cu autobuzul sau tramvaiul, la peste treizeci de grade celsius, într-o aglomerație care ar fi făcut să pălească de invidie orice sardină din conservă, sardină care se lăfăie în sucul propriu într-un spațiu mult mai generos decât am avut noi parte în tramvaiul 41, de exemplu, acum vreo săptămână-două. De suc propriu n-am dus lipsă și m-am gândit că asta o face parte dintr-un serviciu surpriză de saună, pe care primăria îl pune la dispoziția locuitorilor din capitală care mai insistă să folosească mijloacele de transport în comun pentru a se deplasa.

Apoi am ratat incidentul de acum mai bine de o săptămână din troleibuzul 97, când pe la ora înserării (opt-nouă), au urcat, la stația Basarab, un grup compact de flăcăi bine dispuși și bine determinați să își împartă forțat buna dispoziție cu restul călătorilor. Au dat drumul la melodioarele acelea săltărețe, pe care lumea le definește ca manele și care au stârnit tot felul de dezbateri aprinse pe internet. Le-au setat sonorul la maxim și s-au pornit să le acompanieze cu răcnete și palme entuziaste în spătarele scaunelor. Acum, sincer, problema nu era natura melodiilor, ci ritmul îndrăcit încurajat de decibelii care depășiseră cu mult limita admisă de urechea umană. Simțeam cum îmi vibrează cutia toracică și cum mă cuprinde un vertij însoțit de stare de vomă. M-am dus către șofer, să-l întreb ce e de făcut. Mi-a răspuns, ofensat, că n-am decât să sun la poliție, că el e doar unul, în timp ce ei sunt cel puțin cinci. Între timp, flăcăii, cărora nu le adresasem nici un cuvânt, se pare că aveau un aparat auditiv bine adaptat la decibelii supranumerari, așa că au înțeles cumva discuția mea cu șoferul, purtată în capătul opus al autobuzului și au început să-mi facă urări de sănătate alterată și viață scurtă. De asemenea, după o analiză concisă a profilului meu socio-psihologic, au concluzionat că trebuie să fiu o femeie de moravuri ușoare, alintată în limbajul urban cu ”șteoarfă”. Probabil că o femeie serioasă li s-ar fi așezat în poală sau măcar ar fi dansat puțin din buric. De prisos să spun că, în aceste condiții, nu m-am simțit îndeajuns de vitează încât să sun la poliție dintr-un troleu în mers, în care nimeni nu avea curajul nu să apere o femeie agresată, dar nici măcar să scoată un sunet împotriva propriei agresiuni sonore. Am coborât la prima, m-am uitat lung după troleu și am fluierat a pagubă.

Ultima întâmplare încărcată de adrenalină, pe care am omis să o comentez, e legată de corpul de control al sus-numitei instituții, corp de control alcătuit din indivizi care nu se deosebesc foarte tare de cei din povestea anterioară. Atâta doar că nu ascultă manele atunci când sunt în exercițiul funcțiunii. Marțea trecută, am urcat în același 97 la Politehnică. Am o anumită condiție fizică, de pe urma căreia, uneori, starea mea de sănătate este alterată considerabil. În ziua cu pricina, simțeam că mai am un pic și mă lipesc de asfalt, pentru că toată povestea se combinase cu atmosfera bucureșteană, devenită insuportabilă în ultima perioadă, din cauza umezelii excesive. De regulă, din cauza stării mele care mă aduce în pragul leșinului, atunci când urc, mă așez preț de treizeci de secunde pe un scaun, ca să pot scotoci în geantă după portofelul în care am cartela și apoi validez. De data aceasta aveam și o sacoșă, relativ plină cu diverse, așa că m-am prăbușit pe scaunul de lângă ușă și am început să caut prin geantă după portofel. N-am apucat să extrag bine obiectul, că m-am trezit cu controlorul lângă mine. Omul era în troleibuz atunci când am urcat, l-am văzut, s-a uitat și el la mine, așa că nu mi-am făcut nici un fel de probleme, cu gândul că tocmai urcasem și eram în plin proces de extragere a portofelului din geantă și a cartelei din portofel, deci părea evident, din punctul meu de vedere, că nu comiteam nici o fraudă. Se pare că m-am înșelat. Individul m-a placat, astfel încât să se asigure că nu mai am cum să validez și a început să-mi facă șicane. I-am explicat că tocmai urcasem de nici treizeci de secunde, el și-a recitat poezia cu nu trebuia să mă așez înainte să validez, drept pentru care a trebuit să-i fac istoricul meu medical. Nu a părut foarte impresionat, l-a sunat pe șeful lui cu care am avut o discuție relativ mai civilizată decât cu el, după care am ajuns la capătul troleului, unde trebuia să cobor și să ajung la cabinet, treabă pe care o așteptam cu mare nerăbdare, ca să pot bea un pahar cu apă, să-mi iau medicamentele și să-mi trag puțin sufletul înainte de a-mi începe activitatea. Și aici s-a dezlănțuit scandalul cu o agresivitate și mai mare. Mi-a cerut buletinul și l-am rugat să coborâm mai întâi, pentru că deja îmi era și mai rău și aveam nevoie de aer, iar buletinul era evident tot în portofelul din geantă. Ca să-l scot ar fi însemnat timp suplimentar, iar troleul nu părea dispus să aștepte în stație. A urmat o scenă demnă de filme suprarealiste, în care el mai avea un pic și se urca pe mine, ca să mă împiedice să cobor, în timp ce eu îi explicam că, în felul ăsta, vom ajunge la poliție după o escală la spital, pentru că nu mă mai țin pe picioare. În fine, după lupte și zbierete, am ajuns cu el după mine în cabinet, numai după ce i-am dat buletinul și i-am promis solemn că nu numai că îi contest procesul verbal, dar îi fac și plângere pentru abuz. În cabinet, omul a trecut brusc într-un alt registru, după ce a înțeles într-un final că problema mea de sănătate era reală și că nu glumeam câtuși de puțin cu plângerea. Am scăpat și de amendă și de proces verbal. Nu am reținut cum îl chema pe domnul respectiv și, chiar dacă aș fi reținut, nu l-aș fi menționat aici. Pentru că nu el este problema. Ci sistemul nenorocit din care face parte și care încurajează un astfel de comportament. Pentru că nu e singurul. Am un șir nesfârșit de povești care implică abuzuri asemănătoare sau mai mari decât cel pe care l-am povestit. De regulă, le cad victime copiii și femeile pentru că sunt categorii vulnerabile. Aș paria orice pe faptul că viteazul controlor nu ar fi fost preocupat nici cât negru sub unghie dacă băieții cu manelele din povestea anterioară își plătiseră sau nu călătoria (și pot să vă spun eu că nu o plătiseră, că de la Basarab la Jiului, unde am coborât eu, nu se apropiaseră de aparatele de validare nici măcar cu manelele).

Ar mai fi multe de spus, inclusiv despre aparatele care ar trebui să funcționeze și cu card bancar pentru achitarea călătoriei stb, nu numai cu cartele, și care funcționează după niște criterii neclare (lucru pe care l-a recunoscut și controlorul ”meu” după ce a ajuns în faza pașnică) sau în funcție de cât de favorabile îți sunt astrele și horoscopul zilei în curs, dar mă voi opri aici. Și nu, nu discut aici despre proiecte grandioase, cum ar fi schimbarea parcului auto, a infrastructurii sau mai știu eu ce, care implică mult timp și pentru care, de treizeci de ani încoace, fiecare primar în funcție acuză greaua moștenire și pentru care niciodată nu este îndeajuns un singur mandat. Vorbesc despre lucruri care, cu sau fără niște mijloace de transport moderne, rămân tot acolo și pentru care nu e nevoie de operațiuni ample sau de timp mult, cum ar fi un minim mecanism de protecție a călătorilor (și a propriei persoane), aflat la îndemâna șoferilor, prezența, măcar din când în când, a unor patrule de poliție locală, mai ales la ore târzii, pregătirea unor oameni la un minim nivel de civilizație și profesionalism în rândul controlorilor. Pentru asta, ar fi nevoie mai degrabă de bunăvoință decât de timp.

Ca să concluzionez, așa cum văd eu lucrurile, după toate cele trăite și povestite aici, locuitorii capitalei sunt mai degrabă victime decât beneficiari ai instituției numite stb. Par să aibă doar obligații, nu și drepturi (și nu am scos nici un cuvânt despre condițiile în care se circulă, despre confortul termic etc). În această situație, două lucruri mi-aș dori să aflu și eu, din adâncul suflețelului meu obidit, de utilizator al unor servicii care aduc mai mult deservicii: cine, exact, este răspunzător de toate acestea și ce are de gând să facă? Cu fapta, nu cu vorba.