Luiza a leşinat în faţa blocului cu numărul 69, de pe o stradă care, în luna mai, îşi dezgoleşte teii în floare şi îi lasă mult timp să sufere pe la fereastra gospodinelor. După ce am strigat-o din toţi rărunchii, i-am trimis o frânghie făcută din prosoape albe. Din gentilețe. Nu a plâns, nu a cerut ajutor, a apucat cu putere frânghia şi, preţ de câteva secunde, a sperat că se va întâmpla ceva. Am chemat toţi vecinii şi, într-un târziu, Luiza era sus, la etajul şase al unui bloc de zece etaje. Ce victorie importantă! Nimeni nu mai ridicase, în acel cartier, un om până la etajul şase. De acum, gestul putea deveni regulă. După vreo câteva zile, am constatat că toţi oamenii care treceau prin faţa acestui bloc leşinau. „Ăştia leşină pentru ca să-i ridice vreun prost cu frânghia până la nivelul teilor!” „Da, anul acesta, teii au rodit în vârf şi atât. Poate îi cheamă mirosul îmbătător al înălţimii, nu se ştie ce-i în firea naturii… Oh, doamne, cât n-aş da să mă prefac peste noapte în floare de tei, să scap odată de toate nimicurile astea de zi cu zi. M-am săturat să mă tot împiedic de stupiditatea, de indiferenţa, de răutatea oamenilor. Suntem pe cont propriu. Solidaritatea cu care ne mândrim e, de fapt, praştie în ochii tâmpiţilor. Nu praf, praştie, măi, că asta ustură mai tare.” Când s-a ridicat la tei, prin bunăvoinţa semenilor, de pe strada cu numărul 69, Luiza purta o rochie din velur. Culoarea îi era nedefinită. (Se potrivea de minune cu ochii ei mari şi albaştri ca florile de nu-mă-uita, rătăcite în curtea vreunui mic burghez.) O primise de ziua ei de la veteranii de război din sat. Se gândea să nu o agaţe. Ar fi fost mare păcat. În ziua aceea, nu purta medalionul cu chipul drag al mamei. Poate că tocmai absenţa lui i-a purtat ghinion. Săraca tanti Luiza, un vânt puternic se stârnise tocmai când ea a vrut să rupă câteva crenguţe cu flori de tei. Vântul o purta de la o scară la alta, într-un fel de vals năucitor, al înălţimii, angelic şi demonic, în acelaşi timp. Pe tanti Luiza o prindea bine această ipostază suprarealistă, făcea din ea un personaj cu totul şi cu totul aparte, nedisipat, egal cu sine însuşi. Brusc, îşi aduse aminte că, în buzunarul rochiei, situat foarte aproape de sânul drept, avea o bomboană iute, din pachetul primit de la prietenii ei austrieci. Verifică să vadă dacă bomboana mai era acolo. Nu mai găsise bomboana, în schimb dădu peste o fiţuică pe care era trecut, în cifre extrem de mărunte, un număr de telefon necunoscut. Niciun nume, doar un număr de telefon.
***
Şi la Pichanges, oamenii aveau ciudăţeniile lor. Pichanges era un sat din Burgundia. Nu departe de Dijon. Şi la Pichanges erau tei şi maci. Din ăia cu căpăţâna imensă. Mă plimbam cu autobuzul, de la Pichanges la Dijon şi retur, într-un soi de navetă impusă pe timp de vacanţă. Uneori, câmpul, cu tot cu maci, intra în autobuz şi se aşeza alături de călător. Nu am reţinut niciodată lângă cine m-am aşezat. Doar căpăţâna macilor, destul de timidă, în comparaţie cu roşul din ele, provocator, indecent de intens, mă atrăgea şi, pe conturul ei timid, îmi agăţam privirea. Minute în şir, ca un copil descurajat de peisaj, încercam să înţeleg unde mă aflu, de ce macii devin personaje ale călătoriei mele, ale navetei mele. Uneori, când autobuzul se chinuia să prindă, în condiţii ideale, micile curbe dintre străzi, crengile copacilor – cei mai mulţi erau des acacias –, zgâriau suprafaţa sticlei. Ne retrăgeam involuntar din faţa crengilor tânguitoare. (Amintirea ia, adesea, consistenţa autobuzului în mişcare. Amintire sticloasă, prin care pătrund crengile salcâmilor franţuzeşti.) Nu-mi prea amintesc ce ar merita să rămână în memorie pentru totdeauna. Mă năvălesc mai degrabă fleacuri dintr-astea ce ţin de vizualul mărunt, parascovenii din astea cromatice, prăpăd de frânturi roşii, ca o pânză de tablou neterminat, ca o ultimă speranţă a condamnatului la moarte, picătura aia, de sânge coagulat, care-i certifică, prin nu ştiu ce simţ, că există încă, bestia lui Dumnezeu, că n-a murit cu ştreangul de gât. Încă n-a murit. La Pichanges, Luizelor li se spunea Louise. Fără a-ul acela, prelungit, din coada cuvântului. Varianta românească avea o curgere de râu, era mieroasă ca închipuirea unui mit. Când a leşinat a doua oară, Luiza s-a transformat în pasăre cu ciocul ascuţit şi aproape vorbitor. „Uite, femeia aia slabă ca o sticlă de răchie s-a prefăcut în pasăre. Rochia ei de catifea a devenit pană albastră.” „Şi crezi că vor veni s-o admire necredincioşii?” „Nu ştiu ce va fi să fie, dar mie îmi miroase a fantastic şi n-aş vrea să mă trezesc în pielea vreunui vultur pleşuv, să survolez neînfricat înălţimile şi să-mi bag ciocul adânc în nori, în stele, cu aripile deschise larg, ca un evantai din mătase fină. N-aş vrea, pentru că asta m-ar obliga la o altă condiţie, străină întru-totul mie, o condiţie de invidiat, dar care pe mine – recunosc – mă înfricoşează de moarte.”
***
Inima a început să bată cu şi mai mare putere când sicriul a fost închis. Asta în pofida faptului că, la acea oră, Luiza nu avea de unde să ştie că Louise, franţuzoaica grasă, cu gropiţe asimetrice în ambii obraji, corespondenta sa fidelă, de peste douăzeci de ani, se stingea de un stupid cancer la oase. (Nu o mai văzuse de douăzeci de ani. Nici nu mai ştia bine cum o cunoscuse. Parcă, într-o excursie pe care o făcuse, mânată de la spate de prietene, la ruşi. În anii aceia teribili. Acolo, într-o piaţă, la timp de primăvară târzie, Luiza şi Louise schimbaseră primul surâs. Louise era profesoară de limba germană. Luiza vorbea bine nemţeşte. Unde crescuse ea, toţi copiii făcuseră şcoala în limba lui Goethe. Louise a invitat-o de mai multe ori în Franţa, dar Luiza s-a tot eschivat. Ceva îi spunea că, dacă pleacă, nu se va mai întoarce niciodată acasă.) Ghicea Luiza în bătăile inimii ca-n alfabetul morse un soldat aflat la kilometri depărtare. E drept că, la o adică, capacul sicriului nu era o piedică în calea recuperării unei secvenţe de trăire reală. Louise simpatizase, în timpul vieţii, cu vampirii, i-au plăcut şedinţele de spiritism, aderase chiar, la un moment dat, la o sectă pătimaşă, de vreo câteva ori a fost în pragul sinuciderii. Poate că Dumnezeu îi va oferi această şansă, de a reveni acolo unde îi este locul, adică printre cei vii. Luiza cosea. Acul intra în pânza goblenului cu o precizie de invidiat. Chipul Fecioarei Maria. Luiza nu folosea degetar. O înţepătură dureroasă o făcu să scape pânza din mână. Un firicel de sânge se prelinse pe mâneca cămăşii albe. O picătură se impregnase rapid în ochiul stâng al madonei. (Madona din Port Lligat, 1950. În pieptul sfânt al lui Isus, ţinut în braţe de Madonă, se deschide un tabernacul cu pâine binecuvântată. Trupul sfânt din care ne hrănim cu nesaţ. Cu toţii. Amalgam de simboluri. Descifrarea lor devine inutilă. Ceea ce contează e pieptul deschis al copilului Isus. Madonă cu chip modern, nu foarte fin. Eroină de film franţuzesc. De prin anii şaizeci, şaptezeci.) Icoanele făcătoare de minuni chiar există. Brusc, şi-a amintit că, prin anii 60, vizitase biserica din Lourdes. O cuceriseră oamenii din acel ţinut. Privirea lor misterioasă le dădea statut de fiinţe deosebite. FRATRES . MISSIONARI . SANCTAE . CRUCIS . Apa de la Lourdes e binefăcătoare. Se bea sau se spală zonele de pe corp afectate. Apoi, se petrece minunea. Trebuie să ai răbdare. La cea mai mică îndoială, cineva suflă puful speranţei în patru zări. Şi gata. Degeaba insişti. Degeaba te rogi. Oricum se simte că e luciu şi nu esenţă.
Am primit şi eu apă sfântă de la Lourdes. Mi-a adus-o un călugăr sufletist, pe care l-am cunoscut în anul sosirii mele în Franţa. Am călătorit împreună cu trenul. De la Paris la Dijon. În anul următor, l-am vizitat la mănăstire, unde am petrecut singur, pliat asupra sinelui, clipe de neuitat, într-o chilie de doi metri pătraţi pe doi metri. Impresionat de suferinţa mea, a căutat, de la bun început, să mă ajute. Se ruga pentru sufletul meu de străin, mă vizita la spital. De sărbători, a venit cu încă zece călugări să-mi cânte. Nu oricui îi este dat să trăiască în beatitudinea unor astfel de clipe. (Le Christ de Saint Jean de la Croix, 1951. Nu i se mai vede faţa. E ca-n realitate. Crucea pluteşte deasupra apei. Iisus levitând, ca un Icar cu aripi grele, din lemn de cruce. Trei ipostaze de pescari. Unul atent la ce se întâmplă sus. Altul indiferent, muncind la năvod. Al treilea, izolat de ceilalţi doi, cărând o greutate.)
(Cu minime adăugiri, fragment revăzut, din romanul Nepoata lui Dali, Timișoara, Editura Marineasa, 2009.)
