Cea mai recentă lucrare a profesorului Lucian Boia – dedicată istoriei comunismului românesc, dar şi unora dintre „nefericitelor sale consecinţe” – este gîndită şi construită în linia de argumentare pe care o bine-cunoaştem (şi care s-a bucurat de un enorm succes de public) din „De ce e România altfel”. Cu alte cuvinte, Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe) arată, o dată în plus, acum pe zona de istorie contemporană, de ce România e altfel – şi, în sumă, răspunsul la această întrebare pusă şi cu privire la profilul comunismului românesc este acela că ţara noastră e altfel într-o bună măsură inclusiv pentru că, de la naştere pînă la dispariţia sa omologată de momentul decembrie 1989 (deşi aici e de pus o nuanţă: stafii ale comunismului românesc bîntuie încă, de mai mulţi ani, lumea românească), comunismul asumat şi practicat aici e altfel. Desigur, cu aceleaşi performanţe criminale teribile ca în restul ţărilor în care acesta a fost pus în practică, dar şi cu o semnificativă şi consistentă diferenţă specifică.
În prima treime a cărţii, cu argumente de bun-simţ şi foarte bune, există cîteva clarificări, să le spun, metodologice. Cred că, fie şi într-un rezumat blitz, ele prind bine; inclusiv celor care, încercînd să salveze o idee –ideea comunistă– care a făcut zeci de milioane de victime, refuză să vadă lucrurile în adevărul lor crud.
Prima dintre ele priveşte cîteva sinonimii. Bunăoară: socialist-leninism-stalinism-comunism. Profesorul Boia e, în această privinţă, tranşant de la primele pagini ale eseului domniei sale: „nu cred că e cazul să înlocuim sistematic „comunismul” nici prin termeni precum „leninism” sau „stalinism”. Se induce astfel ideea că ar exista sau ar fi posibil şi un comunism care să nu fie nici leninism, nici stalinist.” Prin urmare, ducînd argumentul mai departe, nu există decît forme de „comunism întinat” – cum ar fi spus Ion Iliescu -, dar (accentul acesta este foarte important!), exact aceste forme sînt, în mod fatal, singurele comunisme reale posibile. Ceea ce înseamnă că ideea comunistă, o idee perfect utopică, atunci cînd întîlneşte realitatea nu poate fi decît dictatură; „odată ce se vrea materializată, conduce inevitabil spre opresiune, teroare şi crimă”.
A doua conţine o apreciere de mare profunzime cu privire la comunism – şi atît de evidentă încă, fiindcă evidenţa sa e strivitoare, e refuzată cu obstinaţie. Anume: faptul că, dintre toate formele de totalitarism, comunismul a fost cel mai complet totalitarism. Lucian Boia: „ca regim totalitar, e înrudit cu fascismul şi cu nazismul, dar se prezintă încă şi mai totalitar decît acestea.” Şi: „comunismul depăşeşte celelalte formule totalitare nu doar prin arsenalul său filozofic şi ştiinţific, ci şi prin amploarea transformărilor pe care le preconizează. Este schimbarea dusă pînă la capăt, răsturnarea completă a lumii”. Şi anume: prin, iată conexiunea de profunzime cu ideea de mai sus, „opresiune, teroare şi crimă”. Arsenal obligatoriu, ne spune profesorul Boia, din recuzita comunismului!
Revenind la mare temă a cărţii – altfel-itatea comunismului românesc – iată, într-o enumerare succintă cîteva dintre elementele care conferă acestui sistem, în formula sa românească, o specificitate atît de pronunţată. Întîi, pe cît e de marginal şi de precar în privinţa aderenţei la diversele medii intelectuale (concret şi incontestabil: în primii ani, dintre ţările Europei de Est în care comunismul a ajuns politică şi putere reale, România stă cel mai slab), pe atît e de sălbatic în represiune şi de eficient în inserţia socială şi politică, imediat după Cel de-al Doilea Război Mondial. În ambele situaţii – startul său ca fenomen social-politic în România şi startul său ca politică de stat – comunismul românesc este, subliniază profesorul Boia, atipic. Şi lucrurile merg în această direcţie (zig-zag faţă de restul?) pînă la finalul său, în 1989: proiect pretins internaţionalist, comunismul românesc capată, în progresie, o dimensiune sufocant-naţionalistă; aparent dizident (a se vedea poziţionarea „nealiniată” a lui Nicolae Ceauşescu în privinţa evenimentelor de la Praga din 1968), ultimul lider al PCR îşi anulează, an cu an, imaginea de lider aşa-zis „liberal” şi sfîrşeşte, ca nici un alt lider al PCR, împuşcat într-un proces bizar în 25 decembrie 1989. În privinţa rezistenţei la comunism, în anii instaurării acestui regim politic, iarăşi notă aparte pentru România: „nu s-a putut cristaliza însă o rezistenţă naţională. Atitudinile şi acţiunile anticomuniste nu s-au legat, n-au condus pînă la urmă nicăieri, de aceea, cu timpul şi privind mai de departe, au putut fi considerate – pe nedrept – ca aproape inexistente”. Nu în ultimul rînd, ieşirea (omologată ca fiind cea oficială) din comunism – momentul decembrie 1989 – nu poate fi comparată, în privinţa violenţei, cu nici o altă „cădere a comunismului”. Lucian Boia formulează şi în această privinţă o ipoteză de interpretare tentantă: „descărcarea, incredibil de violentă, din decembrie 1989 a fost rezultatul inexistenţei unor răbufniri parţiale, care ar fi presupus însă o opinie publică responsabilă şi activă, o Putere cît de cît receptivă şi activă şi o cultură a negocierii şi compromisului, adică exact ce a lipsit în România”.
La finalul acestei cărţi, Lucian Boia a avut flerul de a adăuga, într-o foarte preţioasă secţiune, două stenograme extraordinar de relevante despre comunismul autohton. Despre cele două – fără excepţie, populate cu personaje de top ale comunismului românesc -, Lucian Boia notează că „aceste documente sunt „preferatele” mele, dintre toate cele pe care le-am parcurs, căutînd prin dosarele conducerii supreme a Partidului Comunist. Sunt parcă mai vii decît altele, mici piese de teatru, s-ar zice un „teatru al absurdului”, din păcate cu personaje şi situaţii cît se poate de reale. În centru, fireşte, Ceauşescu, care ne face cinstea să ne împărtăşească multe dintre ideile lui fixe; iar în jurul său, nenumăraţi figuranţi cîntîndu-i în strună.”. În prima dintre ele – în prezenţa marilor lideri ai CPE al CC al PCR şi, amănunt imprortant, datînd din 30 aprilie 1977, deci cu trei săptămîni după sinistrul cutremur – Ceauşescu începe tirul „vizionar”, într-o tăcere aprobatoare desăvîrşită, spunînd că „să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos”. În cea de-a doua, din 1989, acelaşi personaj mătură pe jos cu staruruile BOR de la acea vreme, iar conducătorul delegaţiei, Teoctist Arăpaşu, spune, extatic: „preţuim la cea mai înaltă valoare capacitatea geniului dvs creator, adevărat făuritor al vieţii noidin ţara noastră, gîndirea dumneavoastră, punînd pecetea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gîndirii dumneavoastră geniale, a dragostei faţă de popor şi de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atîta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim „epoca Ceauşescu”. Făcînd parte din această epocă, noi sprijinim înfăptuirea ei”. În nici una dintre cele două stenograme, nimic funny, nimic cool despre comunismul românesc – cum sînt înclinaţi să considere inclusiv tineri care caută nu faptele comunismului, ci proiecţii lor, dincolo de realitate: aici, în aceste excelente documente istorice, e doar comunism pur şi real; adică – ticăloşie, obedienţă dezgustătoare, violenţă, complicitate întru ticăloşie, mediocritate fudulă, mizerie, teroare.
Cît despre actualitatea ideii comuniste – prezent şi eventualele proiecţii -, Lucian Boia indică o credinţă personală puternică: comunismul a murit. Dar nu şi consecinţele sale – fie ele directe ori indirecte. Fiindcă „toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu îşi dau seama sau continuă să creadă în binefacerile lui. Şi vor mai avea probabil de plătit şi cei care nu s-au născut încă”.
