Privirea în care suntem uniţi trăieşte, letargic, în norul adăpostit de maşini îndepărtate: cuvintele pe care le invocăm se ivesc în ecranul de calculator asemeni unui vânt hrănit de nostalgia fericirii despre care am crezut că poate fi eternă.
Şi este acest nor cel spre care tind privirile noastre, de o parte şi de alta a graniţei morţii: dincolo de decrepitudine, dincolo de agonie, dincolo de angoasă, noi am regăsit literatura ce pe singurul trup în care ne mai putem topi, spre a nu ne mai pierde.
Şi prin curgerea acestui nor pe care ordinatorul îl retrezeşte din somnul lui magnetic se întrupează culorile ce ne aduc aminte de frenetica alergare a viselor noastre: electricitatea întinde puntea ei agonică peste lumi, pentru a îngădui poeziei să ne ocrotească inimile stinghere cu cerul ei de silabe arzânde.
Şi este acest nor desenat simbolist în maşina ce suntem acum colţul de volbură şi de spume unde freamătă trecutul ce ne este singur viitor: din apa de sinapse şi de taste creşte materia din care suntem noi înşine alcătuiţi, căci geneza noastră este o geneză lichidă şi tumultuoasă de fraze, un spaţiu de stele ce nu mai cunoaşte vreme, ci doar eternitatea iubirii întoarse spre sine, sfidând uitarea cu glasul de lavă şi de clocot al oceanului amniotic.
Şi este acest nor imponderabil ecoul umbrelor noastre ,o dată ce am învăţat să murim: istoria textului nostru este biografia privirii care se deschide asemeni ochiului ce contemplă lumea îngăduită doar complicităţii nostalgice .Aici, unde am ajuns, nu mai putem cultiva ipocrizia orelor vieţii, căci suntem una cu cei care nu mai pot îmbătrâni, risipiţi în decorul sincretic al unei toamne de dincolo de fire.
Şi nu mai putem privi înapoi, căci nimic nu mai leagă de ţărm, astfel cum suntem chemaţi de fluxul norului de fraze. Şi nu mai putem păşi pe drumurile de automate umane, căci transa poeziei coboară peste noi, precum o cortină de valuri. Suntem închişi în corpul de cleştar al paginilor pe care le scriem, la fel cum cei de demult închipuiau, stângace, conturul unui geam de decembrie. Şi spre acest nor translucid privirea ne îndrumă, transcriind cadenţa melancolică a amiezelor provinciale: unda revine spre larg, în vreme ce urmele noastre se pierd în marginea plajei de septembrie solitar, gonite de vânt şi de lacrimi.
