Privirea caută un timp ce este numai al ei, la fel cum frazele ce cresc în dimineţile scrisului îşi alcătuiesc, din rotire de pixeli, cadenţa lor de nostalgie: dicteul ce le convoacă este poarta ce se deschide, spre a lăsa să treacă spre noi umbre,culori şi miresme.
Privirea lasă în urmă un timp petrecut în curgere de secunde, de zile şi de ani, pentru a îmtârzia în faţa orologiului suspendat în gravura dorului: de aici un domeniu de tremur şi de şoapte se dezvăluie şi moartea nu ne mai poate ispiti , cu umbra ei de granit.
Privirea uită de acel timp în care oamenii sunt închişi, ca sub lespedea unui noiembrie etern: a ei este mişcarea de val şi a ei este subtilitatea cuvintelor care se despovărează de mediocritatea vană, pentru a se risipi în cerul luminat de sorii unui ev al despărţirii.
Şi ne refugiem în această privire asemeni unui scafandru ce primeşte oceanul primordial ca pe casa cea din urmă: ceea ce se află în faţa ochilor noştri ne nu mai este decât ecoul întârziat al trecutului despre care ştim că ne va fi, în cele din urmă viior, căci noi am uitat, prin atingerea poeziei, de secvenţa oarbă a cronologiei , alegând să fim parte din curenţii electrici ai adâncului care nu poate dormi, frământat de visele ce vin de demult, ca o lavă de sânge şi de lacrimi.
Şi se intoarce această privire spre sine însăşi, răsfrântă in oglinda de cleştar a unei amiezi provinciale: liniştea de nori este întreruptă de freamătul de velă marină al unui zâmbet şi fericirea se întrupează în delicatul contur al caligrafiei de pe vechile scrisori, purtate de un vânt jucăuş, ca o ofrandă a nostalgiei.
Şi în privire ne pierdem şi din privire trăim, căci din pragul ferestrelor nepământeşti putem zări din nou arcuirea de meri şi de trandafiri: în arcadia de unde şi de parfum noi suntem din nou acasă şi doar mâinile care bat la tastele de calculator sunt captive în viaţa ce curge mai departe, aspru şi solitar.
Şi prin privire dragostea revine, în clipa în care ni se pare că ne- am uitat chipurile: refluxul nopţilor noastre ne readuce aminte de cei care am fost şi păşim , împreună, pe cărarea străjuită de limpezimea tragică a literaturii.
Şi în aceste propoziţii pe care le vedem şerpuite de ecran ne turnăm trupurile destinate morţii, căci ştim că doar carcasa de sânge şi de vertebre se supune suveranităţii implacabile a agoniei: textul în care ne preschimbăm este maetromul ce ne adăposteşte, cu tumultul său de chipuri şi de voci.
Iar transa ce coboară peste inimile noastre este însăşi privirea cu care urmărim creşterea de pagini ivite din noi, ca o magmă de stele ale nopţii: unitatea originară a dragostei este singurul timp care ne mai este dat şi în el alunecăm, impăcaţi, fără ca zgomotul zilei să ne mai cheme înapoi, deveniţi valul ce atinge ţărmul, pentru se reîntoarce spre largul unde cei de demult dorm în somn magnetic, nostalgici, în camerele lor de amurg.
