Şi ce vom mai putea fi noi, în clipa în care literatura ni se va închide, asemeni unui cer copleşit de norii de bazalt ai unei ierni impenetrabile şi ceţoase? Şi care va mai fi rostul acestor mâini care există doar spre a căuta mişcarea de taste ivită din adâncul de visare, precum un cântec de invocare al spectrelor noastre blânde? Şi care va mai fi pământul şi care va mai fi marea pe care privirea noastră le vor scruta, în lungii ani de granit ai tăcerii coborâte peste noi?
Căci, pentru cei care rămân în urmă, exilaţi în marginea unei domeniu de valuri frâmântat de iubire, doar naşterea textului mai contează şi doar în limpezimea de text ei mai pot regăsi desenul unui timp ce se hrăneşte din devorarea de sine.
Căci, pentru cei ce se aşteaptă, doar paragrafele , sintaxa şi sinapsele mai pot convoca acel întreg despre care ne putem doar aduce aminte: memoria anilor de demult este strânsă ca un rod de pixeli în ecranul ce se umple, treptate, de frazele sosite din largul de val, asemeni unei promoţii de vânt.
Şi doar literatura este casa în acest dor ce nu cunoaşte zi şi nici noapte se poate adăposti, înainte de a căuta trecătorul veştmânt de cuvinte în care să îşi traducă mişcarea: dialectica visului trece în dialectica de text, la fel cum viaţa trece în moarte şi nostalgie.
Şi singură literatura, cea care nu poate trişa în sinceritatea ei de lamă arzândă, este cerul pe care îl caută ochii noştri uniţi. Corpul cariat de ani se eliberează de povara anxietăţii, astfel cum se pregăteşte să fie doar un epilog aşternut la capătul unei roman provincial.
Şi nu am scris, în toţi aceşti ani, decât spre a putea alcătui din materia de reverie şi de melancolie arhitectura de murmur şi de fum a textului cu care suntem una. Oglinda în care ne resfrângem dezvăluie doar succesiunea de propoziţii ce ne cuprinde, ca un trup etern de silabe. Trăiniciei iubirii noi i-am dăruit armătura fragilă a paginilor noastre, asemeni unei ofrande discrete de toamnă.
Şi frazele se duc mai departe, tot mai departe, devenind una cu cerul spre care se avântă. Clocotul unei mări ce nu mai are început şi nici capăt le este, în acest anotimp al scrisului, muzica genezei inseşi. Iar din arterele noastre spectrale dragostea se avântă, precum un ţipăt coral : cuvinte, pauze şi tăceri se dezvăluie în faţa noastră, închipuind povestea visată de cei de demult, în fremătarea de dor.
