Suspectă alarmare…

ne este servită pe unele canale – nici nu se putea altundeva – în legătură  cu evenimentele post-  devenite preelectorale. Se pune întrebarea pe un ton revoltat dar înfrigurat „Domnule!  (domʹle, în fapt) cum putem vorbi  (pentru că „vorbim”) de trădare în secolul XXI? Da ce, suntem în comunism? În Evul Mediu???”. 

NU, putem fi și în antichitate, mai ales  că trădarea nu are nimic cu națiunea, religia și orânduirea. Mai ales când e o problemă de Stat, vizând o structură legiferată. A dori să o anihilezi în scop mai mult sau mai puțin individual, afectând comunitatea, înseamnă trădare. 

Unul dintre cele mai vechi și relevante exemple de trădare vine din Roma antică, fiind deci unul clasicizat deja. Stânca Tarpeiană din Roma, vizibilă și azi dar neutilizată  căci drepturile omului european permit și crima nesancționată (mai bine ucizi decât să furi de la Stat), amintește nominal de fecioara vestală (funcția obliga la puritate corporală până la ieșirea la pensie, către cincizeci de ani) Tarpeia, trădătoare a Romei din momentul în care a deschis porțile  orașului permițând inamicului să invadeze. Variantele sunt mai multe: a făcut-o pentru niște daruri iluzorii sau din motive sentimentale, fiind îndrăgostită de un frumos dușman. Sursele diferă dar esența e aceeași: trădarea urmată de condamnarea la moarte, cum altfel decât prin aruncare de la  o înălțime de 25 (două zeci și cinci) de metri, conform unității de măsură  actuale. 

Nu trebuie să mire faptul că executarea pentru trădare de pe Stânca Tarpeiană a devenit cea mai rușinoasă formă de final civic, utilizată fără dubiu de atunci încoace. Un cugetător echilibrat și sobru, Cornelius Tacitus, nu pune sub semnul îndoielii ticăloșia trădării față de Stat, astfel că finalul e sintetizat în două cuvinte: traditore interfecto,  trădătorul fiind executat.

Trecutul ne-a lăsat o serie de exemple cu trădători statali. Să acceptăm totuși că unii au fost conștienți  de faptul că nu au „jucat” bine, refăcând deci traseul vestalei,  de la virginitate la stâncă. Francezul Mirabeau, personalitate  statală, conte, spunea că „De la Capitoliu la Stânca Tarpeiană nu-i decât un pas”. Din proprie experiență, desigur fără să fi fost dus la Roma, ci administrându-i-se otravă.  Nu pot să nu remarc însă că timpurile  noi au adus și varianta „De la Capitoliul asaltat la Capitoliul primitor nu sunt decât patru ani”. Evident transatlantici. 

În esență, îngăduința manifestată la noi față de acțiuni cu evident  iz de trădare  chiar dacă suntem în secolul XXI, reflectă din plin debilitatea sistemului juridic, perfect încadrat în cel european. 

No  comment: pretorul Piso condamnase la moarte un cetățean pentru crimă. Când să fie dus la locul execuției, a apărut presupusa victimă nevătămată. Centurionul a suspendat execuția și i-a cerut lămuriri lui Piso. Pretorul i-a condamnat la moarte pe toți trei, după cum a și explicat: pe presupusa victimă pentru că era să ducă la executarea unui nevinovat; pe acesta pentru că exista deja o condamnare irevocabilă și nu a știut să se apare (oare de ce?), iar pe centurion pentru că, „angajat” al Statului fiind, și-a permis să nu execute o sentință, ceea ce echivala cu o trădare.  De unde și clasica Fiat iustitia pereat mundus , Să se împlinească justiția de ar fi să piară lumea. Sau cum i se zice de atunci Justiție à la Piso.

Nu e de dorit dar „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *