Nostalgia perfidă…

pare să domine în actuala situație internațională, o anume parte a Europei. Aș numi-o sindromul nostalgic al imperiului dar nu al celui Roman ci al celor două care s-au întins peste Africa și Asia, deloc civilizator, jefuind ordinar. Hexagonul și Britannia, fără să fi fost solicitate deocamdată, se erijează în garanții Europei, urmașul lui Vercingetorix asigurându-ne chiar de parazolul său nuclear sau atomicitate, cum vrem să-i spunem. Aproape pe aceeași gamă și post Budicanul. 

Numai că povestea cu garanția acordată restului Europei nu poate să nu ne ducă înapoi în istoria secolului XX. Cehoslovacia, având-i  în calitate de garanți tocmai pe cei doi, a fost invadată de Germania nazistă fără nici o problemă. Poate că nici nu ar fi atât de negativ să nu se mai studieze istoria  în amănunt căci cine știe ce am mai descoperi…  Problema e că ambele războaie mondiale au fost câștigate de europeni cu ajutor transatlantic.

Deocamdată se pare că Europa trebuie să se întoarcă la principiul enunțat în secolul IV p. Chr. de un roman desigur, pe nume Publius Flavius Vegetius Renatus, în lucrarea De Re Militari (am mai făcut trimitere la ea) , conform căruia Si vis pacem para bellum, clasicul De vrei pace, pregătește-te de război, înțeles însă anapoda (așa le convine) de belicoșii contemporani nouă. Renatus vrea să spună că înarmarea trebuie făcută pentru ca Statul să fie puternic și astfel să nu tenteze pe nimeni să-L atace. 

Evident, nu înseamnă că dacă ai fost ani de zile ministrul (ministra) apărării într-un Stat european puternic, înțelegi aserțiunea romană pe care sigur nu ai lecturat-o. Ca atare, în lipsa (mai vedem…) motorului transatlantic, belicoasa doamnă propune printre zâmbete dulci  amărui și  îmbrățișări un buget de înarmare europeană – deși nu toată Europa e în UE sau NATO –  de presupuse 800 de miliarde; presupuse pentru că ele, miliardele nu există încă.  Cu un momentan simț al realității, se estimează, ca să nu zic speculează, că această re-înarmare,  cum o numește teutona președintă, ar dura cam patru ani. Aici se pune însă o întrebare: oare inamicul ar fi dispus să aștepte patru ani, sau poate ne înțelegem la mica învoială și scăpăm de război dar rămânem re-înarmați. Căci vorba lui Lucanus „pentru mulți războiul e o sursă de câștig”, chiar dacă nu a avut loc. 

Dar de ce acest prefix re- , adică de unde??? Dacă Europa ar fi fost înarmată corespunzător vreodată, în secolul trecut spre pildă, ce nevoie ar fi avut de transatlantici? Fără prefix situația devine mai clară… 

Inevitabil revenim la etimon: armare (de la arma, armorumcopias, adică a înarma trupele, are și un înțeles care ne  apropie până la identificare cu îndemnurile unor belicoși europeni, sindromatici imperialiști nostalgici: a stârni la luptă, a ațâța. Și ca să vedem că nimic nu e nou, să reținem că Hannibal regem armavit adversus Romanos, Hannibal l-a ațâțat pe rege contra Romanilor. O mare eroare desigur. Pe de altă parte, nu mor cei care (re-)înarmează…

În fine, ar putea fi accesați și mercenarii, cei din fostele colonii. 

Terentius credea că „Înțeleptul trebuie să încerce totul, înainte de a recurge la arme”.  Dar asta e deja literatură … clasică. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *