Dar mai întâi un elogiu scurt unei tălmăcitoare de rang înalt. Cu alte cuvinte: extraordinara Doamnă care îl traduce – exemplar – pe Milorad Pavic în limba română. Aceeaşi şi aceeaşi traducătoare care ne aduce în româneşte unul dintre marii scriitori ai Balcanilor, o traducătoare despre care o altă mare traducătoare (Elisabeta Lasconi) nota următoarele: „Fiecare nou roman al lui Milorad Pavic tălmăcit la noi de aceeaşi traducătoare şi cunoscătoare a lumii paviciene, Mariana Ştefănescu, este o sărbătoare, aşteptată îndelung, degustată pe îndelete, reluată iar şi iar. Dacă pentru cititor romanul este o piatră de încercare, se pot doar ghici şi intui câte dificultăţi îi pune celui ce-l descifrează, îi palpează legăturile subterane, îi depistează reţeaua cu noduri formate din cuvinte-cheie ca să-l încifreze în limba română”.
Milorad Pavic (remember: cel cu o carte demenţială, Dicţionarul khazar, probabil cea mai cunoscută dintre toate ale lui, în întreaga lume), deci, la Corint, în seria „Fiction”. Cu o nebunie (a se citi: o minunăţie!) de carte – Teatru de hârtie. O carte despre care (iată că revin, în reverenţă) dna Mariana Ştefănescu spune aşa: „Teatru de hârtie, roman prodigios de eterogen, în care canonul literar luptă cu inerţia, în sensul reducţiei dintre esenţă şi existenţă, pare infuzat de acel dicton cu tentă paradoxală al lui Hippolyte Taine: «Stilul nevăzut este perfecţiunea stilului»”. 38 de povestiri adunate sub umbrela generoasă a unui, deopotrivă, roman postmodern şi roman din specia realismelor magice – cu 38 de autori fictivi (voci rafinate ale lui Pavic însuşi – una îi aparţine chiar unui român, Ion Opulescu (pardon de expresie!), 38 de perspective luxuriante care „vorbesc” despre forţa subtilă, dar imensă, a ficţiunii. Bonus: în 2002, Pavic a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură. Nu era ecologist, nu era corect-politic, nu era progresist. Nu l-a luat. Deşi era mare. Este, în continuare, mare!
