Culmile

Concretul culmen, culminis  culme, creștet (și al capului omului), dar și culmea prosperității, dezvoltă cum era și firesc „prețuri noi”, cum ar zice  Poetul. 

Se poate ajunge „Pe culmile disperării” conform lui  Emil Cioran, avertismentul fiind mai mult decât viabil și  în ziua de azi. Este  starea secundă  la care te poate duce media vizuală, mai ales dacă te lași „sedus” de „ar fi” și de inepțiile necontrolate și debitate cotidian oră de oră. 

Specific faptul că secund nu are nimic în cazul de față cu res secunda, adică împrejurare fericită, iar aceasta pentru că avem de a face cu o situație urmându-i celei prime, adică pe culmile impertinenței,  a nesimțirii generate de o cel puțin suspectă imunitate mediatică de tip immunis faciei, adică scutit de…  obrăzare, deci neobrăzat, mergând până la imuabil. 

În spiritul maladivei a toate știute, două „vorbiri”  (mi-)au atras atenția recent prin culmile impertinenței atinse cu dezinvoltură. La un post național se dezbătea cu aplombul specific celui ce știe tot pentru că nu știe nimic, rezultatele alegerilor din două landuri germane atrăgându-ni-se atenția, cu vădită îngrijorare asupra ascensiunii dreptei. Despre dreptul individual și al comunităților de a fi dreptace, stângace sau centriste am mai scris deci nu revin. Impertinența mediaticului autohton, în dialog cu un corespondent oficial, român dar din Germania, a răsărit la întrebarea „dar cetățenii din fostul RDG, după ani de comunism, oare nu au conștiința democratică mai puțin dezvoltată, oare nu sunt nostalgici???”

Evident că româno – germanul s-a simțit afectat, dacă nu emoțional măcar enervat și atins căci își are originea tot în comunism, însă în cel românesc. Ca atare i-a răspuns mitocanului mediatic  carpatin că „eu nu m-aș hazarda să fac asemenea considerații…”.

Deci întrebarea e: cine îi dă dreptul unui pigmeu mediatic, poate și politologic,  (nu că alții ar fi uriași) să facă deprecieri la adresa unei părți a unui popor? Sau poate că și noi stăm rău cu democrația? Sau democrația la noi „ar fi” altfel? Cert ea există așa cum ne-o facem bună sau deficientă, căci dacă n-„ar fi” nu s-ar povesti, nu am „vorbi”.

Tot pe aceleași culmi ale nesimțirii, mediatice adică, se situează pretenția microfoniștilor de a li se răspunde la întrebările veninoase și cel mai adesea cu intonație de țață. Aflăm că acuzatul, inculpatul sau ce statut și-o fi aranjat la audieri, „a refuzat să răspundă la întrebările jurnaliștilor”. Poate că nu „ar fi vrut” să „vorbim”, de înțeles pentru că avea șansele să declare una, iar noi să aflăm  ce „ar fi” vrut pretendenții. 

În fine, despre pretenția de a ști ce acte de studii și medii de absolvire au candidații la alegeri – prezidențiale de această dată – nu putem afirma decât că e tot o formă de ascensiune pe culmile nesimțirii jurnalistice atâta timp cât  – am mai arătat-o – studiile mediaticilor sunt în densă ceață precum imaginile care ne pot defecta vederea, după cum am subliniat recent. O adevărată democrație presupune și să știm cine ne conduce spre dreapta, spre stânga sau pe centru, după cum ne dorim să știm și cine ne intoxică și la comanda cui, de aici sau de dincolo, punând umărul și gura la moartea democrației.

Un comentariu

  1. corect, sa arate ce studii a facut ! eu as mai veni cu o intrebare : cite si ce carti a citit la viata lor, sa povesteasca despre una dintre ele la alegerea ..moderatorului tv, cred ca am fi pe jos…. de ris, sau de …plins.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *