Un omagiu…

fie și nespectacular, adus Romei antice s-ar cuveni să fie inclus în festivitatea de deschidere, sau măcar de încheiere a Jocurilor olimpice; nu de dragul limbii latine, cum aș putea fi din nou suspectat, ci pentru că manifestarea care aduce azi atâta satisfacție, bucurie (cu unele excepții) și împlinire își datorează complexitatea contemporană nouă generozității romane.  Nimeni nu contestă rolul genetic al grecilor (probabil sec. VIII a. Chr.) în ceea ce privește întrecerile sportive la patru ani dar: persoanele de sex feminin  erau cu totul excluse chiar și din rândul spectatorilor. Locul lor era în incinta întunecoasă numită ca atare gineceu. Se putea aplica pedeapsa capitală dacă vreuna mai curioasă se strecura deghizată în bărbat; o excepție s-a făcut când o mamă s-a deghizat spre a urmări evoluția fiului, învingător spre norocul ei. Interdicția nu avea nimic cu nuditatea absolută a concurenților ci cu îngustimea gândirii civice masculine, căci alta nu exista. 

Ceea ce nu a făcut nici comitetul nazist de organizare a Jocurilor olimpice de la Berlin, tocmai pentru a proba „deschiderea” Statului naționalist, au făcut-o elinii cu două milenii înainte: prima condiție a participării la întrecerile olimpice era dovedirea purității naționale, rasiale am putea zice. O comisie purificatoare se ocupa de acest aspect; dacă adăugăm și faptul că încetau conflictele militare … fratricide, înțelegem lesne de ce învingătorii nu puteau fi decât elini. 

Roma cea unificatoare îi adună pe greci laolaltă formând Grecia și înfruntând ifosul olimpic elen. Jocurile olimpice se deschid pentru cei mai buni, indiferent de categorie socială, provincie, neam. Pe sau din surse aflăm că Octavianus Augustus a fost cel care a sesizat aberațiile sistemului sportiv elin, optând pentru generoasa deschidere imperială. Chiar Nero a participat la o ediție când, deși a căzut, a fost declarat  învingător de către juriul grec… pare-se. Sistemul funcționează din plin azi de vreme ce – am văzut recent – poți să iei medalia de argint călcând de două ori cu tălpile lângă covor în timp ce adversara pierde medalia de bronz în interiorul covorului. Desigur, depinde totuși pe cine reprezinți: Roma de azi sau vreo regiune provincială mărginașă… 

Pentru că am ajuns la categoria juriilor, cam la fel de dubioase precum curțile elvețiene sau cea de la Haga (nu întâmplător Elveția nu a fost ocupată de Germania nazistă, nu e în NATO,  nici în UE…), voi rememora o întâmplare olimpică  de odinioară. Boxul se numea pe atunci cest. Caestus , -us, latinizat,  era o curea din piele, prevăzută cu ținte din plumb sau fier, cu care erau înfășurate mâinile cam până la coate. Conform regulamentului elen, destul de neclar, lupta cu pumnii astfel înfășurați nu prea avea limite (se știe că nu aveai voie să-ți sugrumi adversarul…). După o luptă nedecisă în favoarea unuia dintre „cestași”, boxeri le-am zice azi, juriul a hotărât ca fiecare dintre cei doi să aibă dreptul la o lovitură. Deci: primul, decis prin tragere la sorți, lovește fără efect cuantificabil; celălalt  lovește în abdomen, iar când își retrage mâna pătrunsă adânc îl eviscerează mortal pe adversar. Cel rămas în viață e declarat învingător cu onorurile de rigoare. Și totuși!!! După încheierea Jocurilor, juriul se reunește, căci nu era clar ceva: fiecare avusese dreptul la o lovitură ceea ce însemna o mișcare. Învingătorul făcuse însă două: prima când izbise, a doua când își retrăsese brațul. Victoria era deci post mortem și aparținea celui eviscerat. 

Totuși LAUS ROMAE pentru cele de azi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *