Mamei mele, cea atât de cehoviană
Viaţa lui Cehov nu are nimic din exaltarea profetică sau din elanul mesianic ce domină carierele atâtora dintre artiştii ruşi care îi sunt contemporani. Acolo unde alţii aleg gesturile largi şi vocaţia de pedagog al umanităţii, Cehov se mărgineşte să rămână doar medic şi scriitor. Acolo unde alţii se prezintă ca salvatori ai umanităţii prin textele lor, Cehov preferă simplitatea polifonică a paginilor sale.
Cehov este atipic prin energia unică cu care reuşeşte să se edifice ca om şi intelectual. Cel care se naşte în familia unui negustor ratat şi bigot nu cunoaşte copilăria de încântare şi de miracole, ci doar truda de care este nevoie spre se a se salva pe sine şi familia lui. Formaţia lui Cehov este una în a cărei economie munca ( modestă şi dedicată) este principala virtute. Educaţia sa morală şi intelectuală este dominată de curajul cu care sărăcia şi marginalitatea sunt înfruntate. Nepot de iobag, Cehov nu ţine discursuri despre soarta omenirii: el urmează liceul şi facultatea de medicină, prin sacrificii şi meditaţii. Cariera de scriitor este, cel puţin la început, un instrument de supravieţuire. Textele cu care debutează sunt alcătuite de către un autor atent la posibilitatea de a transforma vocaţia în profesie şi carieră.
Cehov este atipic prin rezerva de care se înconjoară în afacerile publice şi politice. Formula prin care am putea defini crezul său este aceea a unui liberalism organic şi gradualist: este acesta crezul care va fi şi cel al lui Mihail Bulgakov, peste decenii. El nu participă la cercuri subterane, nu semnează manifeste şi nu speră la revoluţia viitoare. Ca student, ca medic, ca scriitor Cehov este atent mereu la soarta omului concret, iar nu la marele destin al ideilor. Cehov este, în Rusia sfârşitului de veac XIX şi debut de secol XX, la mijloc între autocraţie şi inamicii ei revoluţionari. O legătură de solidă prietenie îl leagă de Maxim Gorki, dar nimic nu îi uneşte, ideologic. Cehov apără , întotdeauna, pe cei care suferă. Solidaritatea cu Gorki, în clipa în care acesta este expulzat, scandalos, din Academie, este semnul acestei onestităţi care nu cunoaşte ipocrizia.
Cehov este atipic prin puterea cu care rezistă mirajului profetic de care este sufocată cultura rusă. Admiraţia sa este îndreptată spre scriitorul Tolstoi, iar nu către cel ce se visează reformator al religiei şi al moralei. Distanţa faţă de Tolstoi este motivată de fidelitatea cehoviană faţă de autonomia literaturii. Textele sale nu sunt manifeste, nu sunt acte de acuzare, ci fotografii ale complexităţii umane. În clipa în care această autonomie este atacată, Cehov reacţionează, cu vigoare şi fără echivoc.
Cehov este atipic prin temeritatea cu care atacă temeliile artei osificate, în proză, ca şi în teatru. Simplitatea la care aspiră devine, treptat, o cale către poezie. Alegerile lui Cehov sunt simbolice. “Insula Sahalin” nu este “ Amintiri din casa morţilor”, căci precizia documentară a lui Cehov se distinge de adâncimea vizionară a lui Dostoievski. Lipsa lui de iluzii îl conduce, în “ Mujicii”, la erezie- imaginea terifiantă a ţărănimii nu are nimic din exaltarea narodnicistă sau slavofilă, căci nepotul de iobag alege privirea necrutăţoare a lucidităţii. Rusia lui Cehov este una a nuanţelor şi a polifoniei, una în care autocraţia inflexibilă se întâlneşte cu încremenirea oblomoviană sau cu rătăcirea utopizantă a intelectualităţii.
Cehov este atipic prin curajul cu care, în pofida eşecurilor şi erorilor de percepţie, imaginează un teatru al sugestiei şi al introspecţiei. Ceea ce Cehov realizează, prin textele sale dramatice, este un itinerariu al reinventării şi al regândirii teatrului. Relaţia cu MHAT şi cu animatorii săi, Stanislavski şi Nemirovici- Dancenko, este una adesea paradoxală. Epurat şi poematic, ambiguu şi polifonic, teatrul lui Cehov îşi construieşte, graţie naturii sale, un public al său.
Cehov este atipic prin sobrietatea tragică cu care întâmpină boala şi moartea. Suferinţa înseamnă nu doar slăbirea, treptată, a unui organism minat de tuberculoză, ci şi îndepărtarea, teribilă, de viaţa însăşi. Exilul din Crimeea îl rupe de Moscova şi de Petersburg, iar soarta pieselor sale se joacă atât de departe de Ialta. Scepticul Cehov coboară treptele agoniei, către moarte. ”Livada de vişini” se naşte pe acest fundal de înfruntare cu corpul care îl trădează. Dragostea pentru Olga Knipper este încărcată de nostalgie, căci soţia sa este asemeni farului spre care se îndreaptă cel care ştie despre sine că va muri. Imaginea ultimului Cehov este una a pudorii stoice.
Cehov nu a dorit să fie profet sau revoluţionar, iar modestia lui l-a ferit de excesele melodramatice şi groteşti care i-au compromis pe atâţia alţii. Efigia lui se distinge înseninată melancolic în moarte. Ultima pagină pe care o aşterne este aceea a muzicii enigmatice a timpului: sunetul ei este ecoul fragilităţii tenace a lui Cehov însuşi.
