De mână

De mână cu părinții mei,
Mă plimb pe străzile umbroase,
Care-au rămas numai în gând.

Sub pași simțim cum fuge vremea
Și se întoarce înapoi
La înserarea cea blajină.

Vocile noastre din trecut
Ne-ajung din urmă, împletite,
Făcând pustiul paradis.

Am fost și noi ca niciodată,
Că de n-am fi, n-am povesti
Cum ne-am împrietenit cu timpul:

L-am luat în palmă ca pe-un melc
Și i-am cântat încet să iasă,
Până când strânsul din adânc
S-a dezmorțit și, iată-nvie…

Un comentariu

  1. Ce metafora superba: timpul ca un melc dezmortit care revine la viata…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *