În 2022, când febra pandemiei a mai scăzut, parcă se aștepta o dezbatere, o clarificare conceptuală, care să fie purtată în termeni distanţi, mai la rece. Dar, am ieșit abrupt din nebuloasa pandemiei și am intrat brusc în alte tipuri de criză. Nu s-a mai creat timp pentru nicio dezbatere lămuritoare, așezată, despre ce a însemnat COVID-19 din punct de vedere social, politic sau cultural. În timpul pandemiei, discuția libertate vs securitate putea fi purtată, deși cu riscul etichetării de rigoare, în condițiile în care entități extremiste au confiscat si decredibiliat tema în spațiul public și mediatic. Post-pandemie, tema a fost îngropată, ca și cum nici nu ar fi existat.
În 2022, a apărut, totuşi, pe această temă, un volum-eseu al scriitorului Pascal Bruckner, „Le sacre des pantoufle. Du renoncement au monde” / „Sacralitatea papucilor. Despre renunţare la lume”/ (Pascal Bruckner, Grasset, 2022). Este un eseu ce îşi propune să schițeze mizele istorice și filosofice ale „renunțării la lume” – renunțare ce și-a găsit un teren fertil în pandemie, dar care are rădăcini mai vechi. Și care sesizează, între altele, disponibilitatea renunțării la libertate ca ideal, în favoarea securității sau tendinţa, accentuată în pandemie, de a ne amenaja peşterile (camerele, Acasă-ul) cu toate instrumentele confortului modern.
Și dacă izolarea a devenit dorința secretă a unei părți a umanității? se întreabă Bruckner. În fața unei epoci periculoase, amenințate de războaie, de pandemii, de probleme climatice, Acasă-ul, mai ales „Acasă-ul conectat”, care aduce lumea către noi, devine o seducție imensă, crede autorul.
„Libertatea este o calitate care se învață; ea poate fi și dezvățată, o generație fiind suficientă pentru a-i uita gustul. Libertatea, înțeleasă, între altele ca facultatea fiecăruia de a-şi dirija viaţa în conformitate cu propria înţelegere, libertatea de a se simţi unic. Covid-19 nu nu doar că a ucis milioane de oameni, nu doar că a dezorganizat planeta întreagă sau că a rupt prietenii, dar ne-a eliberat totodată de libertate ca ideal (…). Scena universală a omului contemporan este sofaua sau canapeaua, în faţa unui ecran, singura apărare împotriva ororilor lumii, care ne parvine filtrată prin imagini şi ne consolidează apetitutul domiciliar.”
Folosindu-se, plastic, de mitul platonician al Peşterii, autorul evidenţiază că mitul se inversează, la contemporani, pentru că, în loc să ieșim din caverne, „spre a cunoaște Adevărul, Binele sau Frumosul”, noi ne amenajăm peșterile/camerele cu toate instrumentele confortului modern:
„Cum să nu vedem că mitul s-a inversat? Pentru că, între timp, noi ne-am amenajat peşterile cu toate instrumentele confortului modern. Am făcut din închidere, nu doar un loc al tenebrelor, ci şi unul al securităţii şi al sănătăţii. Peştera este sfera autentică, atâta timp cât lumea exterioară şi ecourile sale, în cadre continue pe ecranele noastre, atestă violenţa şi sălbăticia. Din secolul al XVIII-lea, în Europa, viaţa privată a devenit sanctuarul unde omul modern se construieşte. Nu mai opunem lumii fenomenelor perisabile, pe cea a esenţelor imuabile, ci spaţiul public spaţiului privat.”
Ca idee principală, Bruckner trage un semnal de alarmă asupra lumii în care pare că intrăm, „o lume a discursului declinist şi catastrofist”, care refuză să aibă încredere în găsirea de soluţii la multiplele crize contemporane. Soluţia renunţării la lume, adică această aversiune bruscă pentru tot ceea ce reprezintă o potenţială asumare a riscului, fie că e vorba despre confruntarea cu ceilalţi, de haosul urban sau de simpla deplasare, seara, într-o sală de teatru, nu este văzută ca o soluţie viabilă, constructivă. Cristalizarea acestui fenomen în observare, de “renunţare la lume”, s-a produs, în opinia autorului, odată cu pandemia. Dar pandemia nu a reprezentat decât un catalizator al unui fenomen preexistent, care a primit, în anii 80, denumirea de „cocooning”. „Termenul de cocooning a fost inventat, în 1987, de către Faith Popcorn (pseudonim), dar fondatorul acestui concept este scriitorul britanic Edward Foster în nuvela sa, „La machine” (1909), în care el imaginează o umanitate formată din monade izolate, care nu comunică unele cu altele decât prin intermediul aparatelor electronice. Este imposibil de spus astăzi dacă ne îndreptăm spre o societate a solitudinilor juxtapuse sau spre o trezire colectivă, o Europă remobilizată după coşmarul COVID-19 şi al celui legat de războiul din Ucraina.” Sigur, vorbind despre secolul XXI, Bruckner merge mai departe, dând conotaţii noi şi actualizate şi vorbind chiar despre un apetit pentru retragerea în spaţiul privat, „printr-o ştergere progresivă a vieţii publice”. (https://www.ledevoir.com/culture/776614/coup-d-essai-trop-bien-chez-soi).
Trebuie avut în vedere că volumul a apărut în 2022, când măsurile pandemice încă erau prezente şi stările de alertă succesive încă în vigoare. Astfel că, rămâne de văzut în ce măsură discursul îngrijorat, practicat în timpul pandemiei sau imediat după, despre clivajul securitate vs. libertate rămâne valid în timp. De asemenea, rămâne de văzut dacă această tendinţă accentuată în pandemie, de retragere în spaţiul privat, de sacralizare a papucilor şi a hainelor de casă îşi va găsi validare în timp.
—
