“Darul” este testamentul lui Vladimir Nabokov, romancierul rus. Ultimul text pe care Nabokov îl va mai scrie în limba sa maternă,tradus mai târziu de Dmitri Nabokov şi de Michael Scamell în engleză, “Darul” închide între paginile sale acea pasiune scânteietoare a exilatului ce arde în spiritul său. După părăsirea Germaniei fascizate, popasul în Paris este anticamera Statelor Unite. Noul drum al lui Nabokov, cel care îl duce spre gloria “ Lolitei”, îşi are obârşia în acest strat de imaginaţie şi de obsesii al emigraţiei europene.
Un monument de cuvinte
“ Darul”( tradus magistral de Veronica D. Niculescu) este o simfonie rusă în decor berlinez, un cântec în care iniţiaţii pot descoperi vocile literaturii pe care Nabokov o duce cu sine, oriunde s-ar afla.
Simbolic, una dintre prezenţele ce domină textul este aceea a lui Puşkin. În efigia acestui poet, împăiat asemeni unui clasic sovietic o dată cu centenarul din 1937, Nabokov celebrează puterea imaginaţiei şi geniul unei limbi. Întoarcerea la Puşkin este, mai mult decât oricare alt semn, întoarcerea la sursele nedomesticite şi tulburi ale visului, dincolo de cenzura monstruoasă a moralităţii convenţionale sau a ideologiei. Traducerea de mai târziu în engleză a lui “ Evgheni Oneghin” este încununarea unui efort, tenace şi benedictin, de apropiere de fantoma lui Puşkin.
“Darul” este, asemeni atâtora dintre textele lui Nabokov, o carte înscrisă în centrul unui labirint. Cititorul este provocat, tachinat, uluit de verva creatorului,pasionat de măştile pe care şi le asumă, jucăuş. Contele Feodor Godunov- Cerdînţev este unul dintre personajele nabokoviene tipice, trăitor în acel spaţiu tremurător ce separă visul de realitatea ternă. Emigrant berlinez, ca şi tânărul Nabokov, căutând, ca şi Nabokov, drumul său către Rusia fabuloasă reconstruită din memorie, orfan al unui tată pe care l-a venerat, ca şi Nabokov, Feodor alunecă prin viaţa de fiecare zi cu eleganţa visătoare a unui fluture rar.
Pasiunea pentru lepidoptere a lui Nabokov trece, răsfrântă, în romanul său: tatăl lui Feodor reuneşte, în trăsăturile sale, contururile mitice ale unui explorator ce forţează limitele imaginaţiei. Prezent şi absent, evocat de fiul său şi revenind fantasmatic în visele acestuia, tatăl îşi întinde umbra peste acest spaţiu al ficţiunii ce ia în stăpânire pustiurile Asiei Centrale. Călătoriile vizionare ale tatălui sunt şi călătoriile fiului.Textul lui Nabokov se umple de culorile şi miresmele Orientului.
“Darul” este, la un al doilea nivel, un roman al memoriei şi al regăsirii timpului pierdut. Graniţa dintre regimurile cronologice este abolită. Tramvaiele berlineze în care Feodor călătoreşte se deschid către lumea rusă, universul în care Feodor trăieşte nu mai este etanş, el comunică cu timpul care îl precedă, este o materie stelară care se întruchipează în variate forme hipnotice. Paşii pot trece dintr-o cameră în alta a vieţii, punţile se întind, muzicale, reveria este starea naturală în care revelaţiile memoriei se produc, ca sub atingerea unui vânt. Rusia lui Feodor, Rusia muzicală a moşiilor şi adolescenţei, irumpe în cotidianul berlinez şi îl umple de aromele sale.
“ Darul” este, în fine, un roman în căutarea literaturii şi a obsesiilor sale. Post-modernismul său este unul al virtuozităţii şi rafinamentului. Firele patrimoniului rus se împletesc în acest vast covor pe care Nabokov îl ţese, asemeni unui demiurg ce îşi contemplă amuzat creaţia în mişcare. Vocaţia de scriitor a lui Feodor îl conduce către explorarea miezului magnetic din care se hrăneşte literatura rusă şi gloria ei- magnificul veac al XIX-lea, cu ereziile, visele şi clasicii săi.
Ironia lui Nabokov este colosală şi prometeică. Viaţa lui Cernîşevski, închisă între coperţile capitolului al patrulea, combină satira lui Saltîkov-Şcedrin cu erudiţia fantezistă a lui Borges. Sarcasmul lui Nabokov este devastator şi demolator. Luciditatea sa eretică atacă, frontal, locurile comune pe care radicalismul revoluţionar le lasă moştenire lui Lenin şi urmaşilor săi.
În naraţiunea din naraţiune, Cernîşevski este grotesc, filistin, imun la puterea imaginaţiei şi închis în turnul de fildeş al monomaniei sale. Emanciparea literaturii de sub dubla tutelă a moralismului victorian şi a utilitarismului revoluţionar, iată miza ironiei nabokoviene. Din mantaua lui Cernişevski se iveşte un veac XX pe care Nabokov îl detestă, pasionat. Truda celui pe care îl venerează o întreagă intelighenţie are alura stupidă şi a muncii de sisif întreprinse de memorabilii Bouvard şi Pécuchet.
Romanul dedicat lui Cernîşevski este un autentic manifest în răspăr, o declaraţie de independenţă , despărţirea de trecutul pe care îl dezvăluie ca van şi inutilizabil. Cronicile la volumul lui Feodor sunt un exerciţiul prin care scalpelul lui Nabokov pătrunde în pântecele istoriei intelectuale ruse. Imaginea emigraţiei literare nu are nimic glorios-exilul este reflectarea în oglindă a unui trup măcinat de maladii şi sedus de himere.
Partitura lui Nabokov este, în “Darul”, partitura literaturii ruse înseşi. Insurgenţa sa este şi o formă de iubire trădată. Între zborul lui Puşkin şi încăpăţânarea mediocră a lui Cernîşevski, Nabokov alege libertatea imaginaţiei şi jocul cuvintelor. La despărţirea de Rusia, Nabokov ridică geniului patriei sale pierdute un monument al memoriei şi al fanteziei. Totul, sau aproape totul, este închis în acest mormânt fremătător şi ludic.
