Thomas James
Scrisoare către o persoană mută
Dacă cuvintele mele te-ar putea ajunge, acum, în orice fel,
ți-aș spune așa:
Azi după-amiază am intrat într-un desiș
Cu flori de aur, care habar n-aveau
de nimic. Nu puteau auzi nimic.
Am mers printre un milion de urechiușe surde
Răspândindu-și aurul în aerul după-amiezii.
Cred că erau ca tine, aurii, aurii,
Incapabile să exprime un singur lucru.
Am mers printre ele, gândindu-mă la tine,
Gândindu-mă cum ar fi
În singurătatea absolută. Odată am fost la fel de singur
Câmpia întreagă bâzâia, plină
De un fel de cântec nebun, iar eu
Mă gândeam că aș putea să dispar
În tunelul gol al urechii tale drepte,
Rătăcind printre oasele tale subțiri.
Dar știam că nu-ți voi putea spune niciodată
Că aici este e o vară banală,
Că pot să aud greierii în fiecare seară
Golind întunericul de la fereastra mea,
Că tu ai dispărut într-un tunel întunecat
Iar eu am încercat să ajung la tine cu gura
Până când gura mea s-a prefăcut în aur, revărsându-se peste tot.
În seara asta ți-am privit chipul cu tandrețe
Cu tandrețe, însă nu te pot găsi vreodată
Nu pot decât să-ți ating buzele tăcute.
Dacă aș putea să pun stiloul meu pe limba ta,
Făcându-l să scrie cu aur, să-mi vorbească numai mie
Lăsând adevărul
Să alunece în afară, n-aș mai fi singur.
Nici măcar nu te-aș atinge, pentru că știu
Că ești departe de mine pentru totdeauna.
În seara asta, am ieșit să să te caut peste tot
în timp ce luna aluneca pe cer, o petală subțire
oferindu-mi tot aurul ei, fară niciun rost.
Thomas James (Thomas Edward Bojeski) a fost un poet american, autor a unor memorabile poeme despre înstrăinare, singurătate și suferință, sub influența Sylviei Plath. James s-a născut și a trăit în Illinois, până la moartea sa, la numai 27 de ani, la scurt timp după apariția primului său volum de poezii, „Letters to a Stranger”. Poeziile lui au apărut în North American Review, Poetry și Poetry Northwest. În 1969 James a obținut premiul Theodore Roethke pentru poezie.
Thomas James
Letter to a Mute
If I could reach you now, in any way
At all, I would say this to you:
This afternoon I walked into a thicket
Of gold flowers that had no idea
What they were after. They couldn’t hear a thing.
I walked among a million small, deaf ears
Breaking their gold into the afternoon.
I think they were like you, golden, golden,
Unable to express a single thing.
I walked among them, thinking of you,
Thinking of what it would be like
To be completely solitary. Once I was alone like that.
All the field was humming, brimming
With some brazen kind of song, and I
Thought that somehow I could disappear
Into the empty hall of your right ear,
Wandering through the slender bones of you.
But I knew that I could never let you know
That it is lame summer here, that I
Can hear the crickets every evening
Hollowing out the darkness at my window,
That you have vanished into a dark tunnel
Where I have tried to reach you with my mouth
Till my mouth ran gold, spilling over everything.
Tonight I looked into your face, tenderly,
Tenderly, but I can never find you there.
I can only touch your quiet lips.
If I could stick my pen into your tongue,
Making it run with gold, making
it speak entirely to me, letting the truth
Slide out of it, I could not be alone.
I wouldn’t even touch you, for I know
How you are locked away from me forever.
Tonight I go out looking for you everywhere
As the moon slips out, a slender petal
Offering all its gold to me for nothing.