Brigit Pegeen Kelly
Retragerea
Tata mi-a spus că n-am să reușesc,
însă eu am cules piersici toată noaptea.
Livada scufundată în liniște, prin șanțuri — apa curgând constant.
Eram o copilă atunci, pieptul meu cu propria-i grădină zidită.
De câte scări e nevoie pentru a aduna o livadă?
Eu am avut doar una, plus o răbdare îndelungată, cu mâinile-i aprinse
și unduirea stelelor care se mișcau chiar prin mine
așa cum se mișcă apa prin șanțuri, cu susurul ei
care părea să vorbească despre recolta asta sub un cer fără lună
ori a tuturor celorlalți care au cules livada înaintea mea.
Am pus piersicile în apa rece a iazului,
noaptea întreagă sus-jos pe scară, toată noaptea mâinile mele
răsucind fructele, de parcă aș fi deschis o mie de uși,
toată noaptea spatele meu — o cărare dreaptă spre cer.
Și apoi, din propria-i bunătate, și din câmpia înstelată a cerului
s-a ivit dimineața,
iar în sufletul meu, o liniște ca de clopot imediat după ce a fost sunat,
înainte ca metalul să tânjească după o nouă lovitură.
Lumina a coborât peste livadă.
Pentru o clipă, șanțurile pline de apă străluceau ca argintul
iar iazul — puteam vedea asta în timp ce așezam
ultima piersică în apă — era plin de ochi și de pești.
Brigit Pegeen Kelly (1951 -2016) a fost o poeta americană, născută în Palo Alto, California. Prima ei colecție de poeme, “To the Place of Trumpets” (1987) a fost selecționată de James Merrill pentru colecția “Yale Series of Younger Poets”. Kelly a fost bursiera câtorva fundații și organizații importante, cum ar fi Fundația Guggenheim, National Endowment for the Arts sau The Academy of American Poets. Kelly a predat la diferite universități americane, inlcusiv Universitatea California- Irvie, Purdue University, Warren Wilson College și Universitatea Illinois în Urbana-Champaign.
Brigit Pegeen Kelly
The Leaving
My father said I could not do it,
but all night I picked the peaches.
The orchard was still, the canals ran steadily.
I was a girl then, my chest its own walled garden.
How many ladders to gather an orchard?
I had only one and a long patience with lit hands
and the looking of the stars which moved right through me
the way the water moved through the canals with a voice
that seemed to speak of this moonless gathering
and those who had gathered before me.
I put the peaches in the pond’s cold water,
all night up the ladder and down, all night my hands
twisting fruit as if I were entering a thousand doors,
all night my back a straight road to the sky.
And then out of its own goodness, out
of the far fields of the stars, the morning came,
and inside me was the stillness a bell possesses
just after it has been rung, before the metal
begins to long again for the clapper’s stroke.
The light came over the orchard.
The canals were silver and then were not.
and the pond was—I could see as I laid
the last peach in the water—full of fish and eyes.
