Doliul nu mai cunoaşte alt timp decât pe acela al rememorării. Singurul soare care mai răsare deasupra întinsului său este acela al melancoliei, iar singurul murmur care mai atinge fiinţa izolată în purgatoriul său este ecoul glasurilor celor care au fost.
Doliul ne-a transportat, o dată cu moartea ta, pe acest pământ unde paşii noştri nu cutezaseră să mai calce înainte: mişcător şi mărginit de ape, acest pământ este prefăcut, graţie viselor noastre, în însăşi materia genezei. Mutaţiile sale sunt tranziţiile celeste ale norilor de noapte: el nu mai este întâmpinat de lumină, ci se refugiază în amurg, ca într-un port al crepusculului.
Şi doliul nu este moarte, dar o presimţire a morţii se adună în preajma mea, asemeni unei seri de toamnă ce creşte, treptat şi delicat. Se pot desluşi, în acest aer care se desenează în jurul meu, contururile estompate ale zilelor ce trăiesc în memoria noastră ca nişte stranii făpturi ale adâncului de mare, alunecând spre fundul de ocean, mângâiate de un curent al dragostei , niciodată inerte, vibrând sinestezic în vasta lor patrie lichidă.
Timp al rememorării, timp al căutării, timp al iubirii: tot atâtea vârste în care ne regăsim purtaţi, eliberaţi în fine şi liberi să descoperim simultaneitatea de clipe pe care ne- o acordă dorul. Asemeni unei înălţări de aripă, contemplăm ceea ce este în afara noastră şi privirea ajunge acolo unde nu poate pătrunde privirea celor care trăiesc, prizonieri ai uitării. Dragostea de dincolo de moarte fragmentează şi readună, ca într-un algoritm fragil al nostalgiei. Drumurile pe care le urmăm sunt tăiate în carnea de fum a nopţii şi sunt străjuite de promoţiile de spectre cu care ne vom confunda şi noi, în cele din urmă.
Iar elegia noastră merge mai departe, în acest timp care a întors spatele timpului orb, spre a se dedica trudei de introspecţie a visării. Cuvintele uitate se întorc în ecranul de calculator, convocate de gestul tău tandru, iar cei care mă caută pe mine, cel de demult, te regăsesc doar pe tine, desfăşurată în textul pe care îl scriem, asemeni unei tapiserii de nori, diafană şi eterică, ca un surâs smuls genunii ce ne ispiteşte.
Un ritm al delicateţei iubirii ne locuieşte pe amândoi, astfel cum suntem una, fiinţă amfibie ce sfidează graniţele dintre lumi. Glasul meu se stinge, spre a da glas glasului tău. Dicteul tău pătrunde în dimineaţa de toamnă târzie ca o ploaie de nori. Niciodată singur, mereu la unison cu paşii tăi: un val de parfum mă copleseşte şi mi se pare că te întrevăd, fugar, suspendată în marea ce bate în ţărm, neostoită. Cerul capătă culoarea ochilor tăi şi fortificaţiile singurătăţii lasă loc înseninării consolatoare.
