Recenzie la cartea Avataruri ale mitului oedipian în cultura modernă de Alina Bottez
București: Editura EIKON, ISBN 978-606-49-0801-8, 2022; 143 pag.
Chiar înainte de Crăciun, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus, editura Eikon ne-a făcut un dar-surpriză. Este vorba de cartea doamnei Alina Bottez Avataruri ale mitului oedipian în cultura modernă. Aș spune, încă de la început, că este vorba despre un eveniment, un cadou inestimabil pentru oamenii de cultură și o mare surpriză în primul rând pentru primii cunoscători, adică pentru filologii clasici. În calitate de filolog clasic, aș dori să vă spun aici, pe scurt, de ce.
Autoarea, anglist, dar și soprană, își propune să prezinte, într-un studiu concentrat, prelucrările de care s-a bucurat, de-a lungul timpului, mitul lui Oedip, începând cu prezentările literare ale acestuia în opera lui Sofocle, Oedip rege și Oedip la Colonos.
Dat fiind momentul apariției lucrării, ne-am putea imagina că lucrarea doamnei Alina Bottez este o urmare a recentei pandemii care ne-a marcat pe toți și care a determinat, bunăoară, reluarea recentă a tragediilor lui Sofocle în mari montări moderne, cu trimiteri explicite la acest trist eveniment, atât în spațiul românesc (Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, în regia lui Declan Donnellan), cât și în plan internațional (celebrul teatru antic din Siracusa, în regia lui Robert Carson). Ne dăm însă seama foarte repede că momentul apariției nu este decât o întâmplare și că subiectul cărții este o preocupare constantă și îndelungată a autoarei. Aceasta anunță, chiar de la început, că lucrarea pe care ne-o prezintă acum este un embrion, care va crește și va deveni o lucrare care va oferi „câte un capitol fiecărui avatar al mitului oedipian, mit care a marcat esențial întreaga gândire europeană și, ulterior, universală”. Cartea este, în egală măsură, o selecție subiectivă a rescrierilor legendei antice grecești din epoca modernă. Bazându-se pe dubla sa formație, filologică și muzicală, autoarea a analizat mai în detaliu lucrări literare și muzicale care i s-au părut mai relevante sau mai puțin cunoscute, nelimitându-se la acestea și menționând – așa cum ea însăși mărturisește – „toate adaptările de care am putut afla până acum, inclusiv pe cele cinematografice sau textele nebeletristice”. Această afirmație este menită să stârnească interesul oricui, filologul clasic așteptându-se, încă de la început, să afle informații ce nu-i sunt cunoscute, fie și numai pentru că vin dintr-un domeniu ce nu-i este neapărat familiar, informații care pot conduce la concluzii nebănuite sau la importante confirmări, cum ar fi, de pildă, faptul că prezentarea prelucrată a aceluiași mit, în aceeași perioadă de timp poate fi un răspuns la preocupările acelei perioade, o replică la problemele stringente ale epocii.
Încă de la parcurgerea cuprinsului se conturează două mari merite ale cărții Alinei Bottez. Lucrarea este, în primul rând, o trecere în revistă a reluărilor și prelucrărilor mitului lui Oedip în plan internațional, un inventar deosebit de instructiv și de util, care, în unele situații, poate deschide noi perspective asupra unor epoci. În al doilea rând însă, lucrarea aduce o contribuție foarte personală asupra prelucrărilor moderne sau mai puțin moderne ale mitului lui Oedip, prin prezentarea deosebit de avizată a acestor prelucrări în spațiul românesc.
Cartea este concepută în două părți: (I) „Avataruri ale mitului oedipian în cultura modernă universală” și (II) „Avataruri ale mitului oedipian în cultura modernă românescă”, fiecare cu trei capitole, realizate logic și nu de dragul simetriei. De remarcat forma neaccentuată „avataruri”, autoarea, cu mare modestie, nepretinzând că face o prezentare exhaustivă a acestora, lucru pe care-l denotă inclusiv titlul cărții.
Ne-am putea imagina că prima parte nu ne poate spune prea mult și cu greu ne-ar putea stârni interesul. Ar fi însă o greșeală să o parcurgem superficial, pentru a ajunge mai repede la spațiul românesc. Cele trei capitole ale acesteia sunt tot atâtea secvențe temporale (Evul Mediu – Renașterea – Barocul, secolele XVIII–XIX și secolele XX-XXI), din care se parcurg prelucrările de orice fel ale mitului lui Oedip în cultura universală. Aceste prelucrări ar merita menționate, dar mă împiedică numărul lor inimaginabil de mare. Surpriza este copleșitoare. Autoarea ne spune absolut tot ce a putut afla despre fiecare dintre lucrările amintite (chiar și cele care s-au pierdut), cu o acribie demnă de invidiat.
Departe însă de a fi o înșiruire stearpă și o prezentare insipidă, prezentarea acestui număr mare de prelucrări beneficiază din partea autoarei de binevenite comentarii, legate de noutatea abordării, inovații în prezentarea tramei antice și a personajelor, accente diferite față de datele cunoscute, ecouri ale realității vremii, caracteristici muzicale. Acolo unde sunt atestate, Alina Bottez menționează părerile autorilor despre propriile lucrări sau despre opere cu care acestea intră în opoziție. Textul este fericit completat de notele de subsol, care aduc bogate informații suplimentare, necesare pentru cunoașterea și înțelegerea aprofundată a lucrărilor prezentate. Orice cititor se îmbogățește din lectura acestui text, autoarea acordând atenție și termenilor mai puțin cunoscuți, care denumesc realități culturale și muzicale mai speciale, lucru care se întâlnește pe parcursul întregii lucrări.
Interesantă inițiativa autoarei de a nota numele personajelor în limba în care este scris textul, având astfel un Oedip italian, unul englez, un altul francez sau german, ca și o Iocastă trecută prin toate aceste limbi (ba chiar și prin latina epocii lui Boccaccio).
Observăm cum motivul cunoscut capătă forme noi (literare și muzicale), în funcție de epocă, dar și de interesul fiecărui autor, de fiecare dată Alina Bottez aducând lămuririle cuvenite. Avem astfel nu numai o înțelegere mai bună a fiecărei opere în parte, dar chiar și a fiecărei epoci în parte; vedem de ce este Barocul baroc, în ce constă Romantismul, ce aduce nou epoca modernă, prin ce se evidențiază post-modernismul. Înțelegem mai bine și cum, în epoca modernă, literatura și muzica și-au găsit o excelentă completare în film, artele vizuale venind mult mai puternic în prim plan decât până acum, autori importanți scriind scenarii de film, dar și creatori de costume – croitori de marcă – realizând costume pentru spectacole și filme memorabile. Asistăm la un sincretism al artelor ajuns la apogeu.
Partea a doua a cărții se apleacă asupra mitului lui Oedip în spațiul românesc și are tot trei capitole.
Cel dintâi capitol este dedicat scrierilor unui autor în prezent uitat, deși cu mare importanță în perioada interbelică, dramaturg, poet, romancier, eseist, povestitor, jurnalist și traducător cu o operă vastă, cu multe piese jucate pe toate scenele țării, director al mai multor teatre, între care și Teatrul Național din București. Este vorba de Victor Eftimiu și de piesa sa Thebaida, dar și de traducerea Edipos, tiran al Tebei.
Cu o evidentă aplecare către tragedia greacă, datorată – credem – atât originii sale, cât și școlii la care s-a format, Victor Eftimiu are mai multe lucrări legate de aceasta: o trilogie: Prometeu, Thebaida și Atrizii, dar și volumul de traduceri Trei clasici: Eshylos – Eumenidele, Sofokles – Edipos Tiran, Evripides – Helena. Limitându-se la tema propusă, Alina Bottez se oprește asupra Thebaidei și a traducerii Edipos, tiran al Tebei. Ea observă faptul că scriitorul îi acordă lui Oedip o nouă personalitate, diferită de cea antică, mai aproape de sacrificiul christic, personajul primind, așa cum se arată în text, „atât valențe din mitologia românească de sorginte slavă, cât și sugestii creștine”. Personajul principal al tragediei lui V. Eftimiu este însă Antigona, o femeie modernă avant la lettre, cea care propagă, pretutindeni și mereu, iubirea. Să nu uităm, ar spune filologul clasic, că, indiferent de afirmațiile criticilor pe care-i citează autoarea, în textul lui Sofocle, aceasta afirmă: „Eu m-am născut să aduc în lume iubire, nu ură”.
Plecând de la credința că, pe teren românesc, contribuția majoră a culturii române la perpetuarea și rescrierea mitului elin este opera Oedipe de George Enescu, pe libretul lui Edmond Fleg, Alina Bottez dedică un studiu deosebit de serios și extins acestei opere, pe care o analizează atât din punct de vedere literar, disecând cu acribie libretul, cât și din punct de vedere muzical, studiind îndeaproape și cu mare știință îmbinarea text-muzică. Opera enesciană reinterpretează ideea de destin în cheie modernă.
Autoarea crede că Sofocle mută accentul de pe mânia zeiască abătută de la tată asupra fiului pe lupta personală a lui Oedip cu soarta lui. De asemenea, autorul antic subliniază mereu nevinovăția eroului (pentru că tot ce a făcut a săvârșit fără intenție și fără conștientizare) și nedreptatea zeilor, acesta ajungând un sacru ocrotitor al țării. Biografia compozitorului și cea a libretistului par să determine, în mare măsură, transfigurarea mitului lui Oedip. Alina Bottez afirmă încă de la început: „Lucrarea de față își propune să demonstreze că mereu șovăitorul creștin-pozitivist-mozaic Fleg și deloc șovăitorul, profund credinciosul creștin-ortodox Enescu aveau să respingă omnipotența zeilor capricioși, nedrepți și răzbunători ai Olimpului și să reinterpreteze mitul lui Oedip din perspectiva mântuirii”. Aparent, atât Fleg, în construirea libretului prin reconstituirea amănunțită a mitului, cât și Enescu, prin strategiile muzicale, sunt strâns legați de Grecia, dar atribuie semnificații noi textului lui Sofocle. Pivotul sorții, la Fleg, este confruntarea cu Sfinxul, care la Sofocle lipsește, fiind scena cea mai frapantă și mai memorabilă, dar și mai inspirată, atât ca libret, cât și ca muzică. Autoarea subliniază cu pertinență o caracteristică ce a scăpat multor regizori: tradiționalul Sfinx – personaj al cărui gen feminin e mai greu perceput de publicul modern – este transformat în Echidna, mai clar feminină, cu semnificații multiple, a cărei parte serpentiformă se preta mai bine șerpuirilor Destinului. Totul se concentrează în jurul întrebării Echidnei-Sfinx, schimbată față de original, care induce ideea „omul e mai mare decât ursita”: „În uriașul TOT, / pitic prin soarta lui, / să-mi spui pe cineva, / sau numește-mi ceva / să fie mai mare decât ursita!”. Autoarea pune magistral în valoare, deși fără emfază, jocul lingvistic și muzical dintre ascendent și descendent, înalt și jos, râs și plâns, viață și moarte, sugerând intersecția dintre mitul antic grecesc și secolul al XX-lea iudeo-creștin. În acest secol putea fi concepută prăbușirea panteonului prevestită de Echidna, pe care autoarea o consideră o moștenirea wagneriană (a se vedea Götterdämmerung), prilej pentru dezvoltă o amplă comparație cu opera vrăjitorului de la Bayreuth. Cu această ocazie, Alina Bottez, anglist și muzician, lansează ideea „circuitului geniului în natură”, de la tragicii greci la Wagner și de la Wagner la Fleg și Enescu, cu un ocol prin Macbeth-ul shakespearian, căruia i se datorează introducerea figurii întreitei Hecate în scena morții lui Laios și a temei relativității, îndoielii, nesiguranței, precum și scoaterea în evidență a simbolisticii numărului trei. Cu deosebită acribie este pusă în lumină împletirea foarte studiatelor elemente păgâne grecești cu elementele creștine. Sunt identificate convingător similitudini cu textul evanghelic și cu muzica bisericească.
Autoarea ne conduce cu îndemânare către concluzia că, în Oedip-ul enescian, hybrisul tragic este reinterpretat ca păcat ce poate fi mântuit în lumină.
În cel de-al treilea capitol este discutată și pusă în evidență o lucrare muzicală românească cu mult mai puțin cunoscută decât opera lui Enescu. Este vorba de opera-teatru a lui Cornel Țăranu Oreste & Oedipe, pe un libret de Olivier Apert. Lucrare post-modernă, datând din anii 2000, această operă de cameră pune laolaltă și în oglindă două mituri care, în tradiție, nu se întâlniseră niciodată: Orestia lui Eschil (parte a mitului Atrizilor) și cele două tragedii ale lui Sofocle despre Oedip (parte a mitului Labdacizilor).
În mic, dar mult mai structurat, apare formula experimentată – credem noi – în muzicalul Into de Woods, în 1987, de către Stephen Sondheim, pe un libret de James Lapine, un cocktail creat din mai multe povești ale Fraților Grimm. Cei doi eroi tragici, Oreste și Oedip, au în comun condiția omului excepțional, dar sunt tipologii total diferite, așa cum apare chiar din libret: „Oreste este o ființă care caută mereu. El știe că niciun adevăr nu poate explica lumea (…). Oedipe (…) este o ființă care dorește cu înfocare să cucerească lumea”. Oedip este marțial (dar șchiop), Oreste este meditativ; amândoi sunt învinși în spirit. Oedip este însă din același aluat cu Electra, sora lui Oreste, cu care rezonează și muzical.
Feminitatea Sfinxului este mult individualizată, acordându-i-se un rol mai pregnant decât în oricare altă prelucrare a mitului lui Oedip.
Autoarea descoperă că opera are câteva avataruri în literatura franceză (discutate, pe larg, în prima parte a cărții sale), La Machine infernale de Cocteau și Oedipe de Antoine Houdar de La Motte (care privilegiază personajul Iocastei), dar și în muzica germană (Elektra lui Richard Strauss). Soarta personajelor este răsturnată, negăsindu-și niciunul pacea și împlinirea, nici iluminarea, văzul, cunoașterea, ba chiar își pierd identitatea. Se demonstrează elegant și pertinent înrudirea simbolică dintre cei doi protagoniști, dar și diferența dintre ei, permanenta încercare a lui Oedip de a învinge și resemnarea pesimistă a lui Oreste.
Opera lui Cornel Țăranu se revendică limpede din Enescu, prin părți inspirate de Oedipul acestuia, dar și prin inserarea semnăturii muzicale pe care Enescu și-a pus-o în capodopera sa.
Alina Bottez remarcă faptul că, în cazul acestui Oedip, se poate vorbi un catharsis ratat. Ni se pare o concluzie firească, deoarece, în pofida multelor inovații din această operă neo- sau post-expresionistă, Oedip este și aici, în continuare șchiop, lucru pe care dublul său în oglindă, Oreste, i-l trântește în față de la prima întâlnire. Până la urmă, ce au în comun toate aceste interpretări ale mitului lui Oedip inventariate și analizate de către Alina Bottez în cartea sa? Infirmitatea lui Oedip, prezentă, ca o ștampilă chiar în numele eroului: Oidipos însemnă „(șchiopul) cu piciorul umflat”.
Cartea doamnei Alina Bottez ne conduce, cu tact și finețe, dar și cu acribie și multă știință, în lumea atât de diversă a acestui șchiop celebru, marcat, din Antichitate până în zilele noastre și pe diverse meridiane, de un hybris de nestăpânit. Este mai mult decât incitant să-i cunoaștem avatarurile. Căci Oedip șchioapătă, prin litere și partituri, de peste trei mii de ani.
