Revelaţia lui Turgheniev este, înainte de toate, revelaţia melancoliei. Nimic mai puternic decât acest sentiment în paginile sale. Este ca şi cum, în spaţiul unei proze ce refuză atracţia stihialului, scriitorul rus ar fi reuşit să domesticească tonurile impresioniste ale muzicii ce îi aduce împreună pe Mozart, Chopin sau Debussy. Iar dacă ar fi să imaginăm instrumentul care să traducă polifonia artei sale, acesta ar fi pianul pe care îl regăsim în atâtea dintre textele sale, populând un spaţiu al intimităţii şi reflexivităţii.
La antipodul misticii ce exaltă o identitate inventată cultural, Turgheniev propune o artă atentă la jocul anilor care trec şi deschisă către negocierea unui raport echilibrat între tradiţie şi modernitate. Dacă se poate vorbi de un “cehovianism “ al lui Turgheniev, aceasta este de identificat în subtilitatea privirii ce reconstruieşte mişcările sentimentelor cu aceeaşi graţie cu care, în alt moment cultural, Petru Creţia va urmări dinamica norilor şi geografia lor poetică.
Celor educaţi în cultul “marelui inchizitor “ şi al sondării abisurilor care stau să se deschidă înaintea veacului al douăzecelea, cărţile lui Turgheniev li se pot părea, simultan, inatractive şi “moderate” –căci textele lui Turgheniev schiţează o pedagogie a echilibrului ce refuză atât excesele mimetice cât şi izolarea mistică slavofilă. Exilul auto-impus al lui Turgheniev îi oferă acestuia acelaşi beneficiu al distanţei care îi va permite şi lui Caragiale să rămână în Berlin martorul şi cronicarul unei Românii de care nu se poate desprinde.
Subtilitate şi îndepărtare
Polemicile din jurul lui “ Părinţi şi copii” decurg din reticenţa scriitorului de a reduce complexitatea narativă la simplitatea propagandistică a mesajului mobilizator. Tragedia lui Bazarov este cu atât mai semnificativă cu cât în parcursul ei se află grăuntele de absurd al unei morţi lipsite de sens. Ca şi Rudin, un alt intelectual sedus de cuvinte, Bazarov se stinge fără a atinge acel prag la care a visat, halucinat. Rusia nu se poate regenera prin sacrificiul său, de vreme ce întreaga lui viaţă a fost o notă de subsol la o lucrare niciodată scrisă cu adevărat.
Aparenta mediocritate a lui Kirsanov,cel care descoperă fericirea conjugală şi pacea în arcadia propriei moşii, este, poate, unica manieră în care fiinţa terestră poate accede la firescul unei fericiri din care lipseşte grandoarea suicidară a idealurilor.
Micro-armonia este cadrul în care umanitatea îşi poate revela natura ei autentică. Educaţia, sensibilitatea, căldura sentimentelor sunt sorii ce luminează acest pământ fecundat de seve binecuvântate. Despărţirea lui Arkadi de Bazarov este maniera de a descoperi, dincolo de textele aride ale biologiei sau chimiei, provocarea iubirii şi a căminului. Solitudinea demonică este contrapusă comunităţii de visare a moşiei.
“ Părinţi şi copii” este manifestul liberalismului pe care Turgheniev îl ilustrează, ideologic. Destinul lui Bazarov este destinul unei întregi generaţii a intelighenţiei ruse, seduse de proiectul procustian al utopismului şi al simplificării. Atracţia pentru disecţie şi experiment este aliată cu tăgăduirea semnificaţiei artei- în contextul viziunilor avansate de Cernişevski, Dobroliudov şi de Pisarev, tonul lui Turgheniev are un aer premonitoriu.
Dezvrăjirea deliberată a lumii, sub semnul acestei energii “ nihiliste”, nu este calea către libertate, ci poarta ce se deschide către ascetismul orb al artei utilitare şi propagandistice. În romanul lui Turgheniev, ca şi în textele lui Cehov, complexitatea realului, fluxul memoriei şi al sensibilităţii nu pot fi reduse la mecanismul vulgar al senzaţiilor sau conştiinţei de clasă. Profetică, naraţiunea lui Turgheniev explorează acest nivel, dramatic, al incomunicabilităţii ce subminează ţesutul social rus.
Duelul dintre Pavel Petrovici Kirsanov, liberalul anilor 1840, şi teribilul ratat Bazarov, este expresia opoziţiei dintre moderaţia reformiştilor şi nerăbdarea destructivă a celor care le urmează. Glasurile celor educaţi nu pot pătrunde cu adevărat în lumea rurală- pentru “ mujicii” de pe moşia tatălui său sau a lui Kirsanov, Bazarov nu poate fi altceva decât un caraghios, străin de spaţiul violent şi închis al vieţii lor. Sacrificiul promoţiilor intelectuale, culminând cu suicidara confruntare cu autocraţia de la 1881, se petrece în cadrul urban, departe de teluricul rural al Rusiei profunde.
Meditaţie în marginea unei educaţii intelectuale,“Fum“este şi radiografia treptatei desprinderi de atracţia patologică a utopismului şi a dezechilibrului sentimental. Litvinov parcurge, în spaţiul aceleiaşi naraţiuni, cercurile intelighenţiei expatriate şi cele încărcate de frivolitate ale aristocraţiei din jurul curţii imperiale. Revelaţia din “Fum” este revelaţia acestei duble alienări a lui Litvinov. La egală distanţă de frazeologia ipocrită a celor care visează să schimbe lumea, spre a eşua în mediocritatea conformismului dezgustător şi filistin, ca şi de etalarea searbădă a conversaţiei înaltei societăţi, Litvinov este chemat să exploreze propriul drum, la căpătul căruia se află micro-arcadia rusă în centrul căreia veghează Tatiana.
Contrapunctică, arta lui Turgheniev plasează între oglinzi paralele discursurile despre identitate şi fiinţa naţională- unul dintre cei mai articulaţi gânditori din Baden , Potughin, este , la rândul său, cariat de morbul care îl va distruge, în cele din urmă. În cazul lui Litvinov, detaşarea de utopie şi de frivolitatea aristocraţiei este calea către iubirea care mântuie şi însănătoşeşte.
“ Desţelenire “este prelungirea reflecţiei în marginea răului rusesc, reflecţie ce debutează o dată cu “ Părinţi şi copii”. Cronică a unei revoluţii care întârzie să izbucnească, romanul lui Turgheniev poate fi citit ca autenticul manifest al scepticismului liberal ce întruchipează filosofia târzie a scriitorului. Contemporan cu “ Demonii” sau “ Fraţii Karamazov”, “ Deştelenire” nu cuprinde nimic din profetismul slavofil de care este îmbibat scrisul lui Dostoievski. Luciditatea melancolică a lui Turgheniev este la antipodul exaltării mesianice. În naraţiunea sa nu există ţăranul ca sumă a virtuţilor ruse, după cum nu poate fi identificată nici silueta unei personaj destinat să mântuie Rusia.
Traiectoria lui Nejdanov, traiectorie ce porneşte de la asumarea revoluţiei şi duce până la deziluzie şi sinucidere, este aceea a unei întregi intelighenţii ruse măcinate de impulsul suicidar al coborârii către popor. Cum se va trezi Rusia cea în adormire şi care va fi imaginea acestui viitor zidit de uriaşul trezit la viaţă? Interogaţiile întunecate ale lui Nejdanov sunt şi cele ale lui Turgheniev. Nejdanov este prins la mijloc între extremele unei vieţi ruse ce nu poate genera echilibrul- respins de aristocraţia ipocrită şi găunoasă a cărei emblemă este oportunistul educat şi angloman Şipiagin, Nejdanov nu se poate contopi cu poporul de care este separat prin sensibilitate şi visări.
Simptomatic, alternativa pe care o sugerează,contrapunctic, Turgheniev este una definită prin respingerea, simultană, a exaltării revoluţionare şi a încremenirii nobiliare. Solomin, omul tehnicii, educat în Anglia, se rupe de tradiţia pe care un intelectual diform şi laş precum Paklin o identifică a fi aceea a preferinţei ruse pentru milenarism. Solomin este străin de apetitul pentru distrugere şi orbire ce îl hrăneşte pe Markelov şi pe Matuşina.
Ca şi Mihail Bulgakov , decenii mai târziu, Turgheniev este vocea unei Rusii ce privilegiază organicitatea şi temeinicia evoluţiei. Dacă Nejdanov este înfricoşat în faţa chipului Rusiei adormite, Solomin este posesorul energiei liniştite şi al prudenţei ziditoare.
Artist al nuanţelor şi adversar al îngroşărilor profetice, Turgheniev este atras în această conversaţie a vârstelor cu timpul care se duce. Invariabil, între acel “ atunci “ al iubirii pierdute şi prezentul rememorărilor se interpune vălul melancoliei. Ca şi Emil Codrescu al lui Ibrăileanu, Lavreţki şi Sanin sunt în vecinătatea iubirii niciodată atinse cu adevărat. Acel sentiment al nefericirii , evocat de G. Ibrăileanu în criticile sale,pluteşte deasupra prozei lui Turgheniev- textele sale documentează melancolia care se ascunde în miezul celei mai înalte bucurii.
De aici, poate, calitatea specială a finalurilor şi epilogurilor din prozele lui Turgheniev. Sfârşitul este nota pe care pianul o aruncă, în faţa unui auditoriu deja cuprins de întunericul nopţii. În “ Un cuib de nobili “, în “ Apele de primăvară” ori “ În ajun”, dominantă este această notă a nefericirii. Timpul şi moartea sunt prezenţele fără de care mitologia intimă a lui Turgheniev nu poate fi concepută.
Înaintea morţii de află acest teritoriu pustiit şi răvăşitor al regretelor. Privirea în urmă este încărcată de simţământul pierderii ireversibile. ” Trecut–au anii ca nori lungi pe şesuri/ şi niciodată n-or să vie iară”: în perfecţiunea lor, versurile lui Eminescu sunt un epitaf ideal pe piatra tombală a prozelor lui Turgheniev.
