-dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Care e rețeta ta favorită de zacuscă?
Una singură: plăcerea și dispoziția de a o prepara. Pe lângă ardei kapia, gogoșari, vinete – obligatoriu pline de fum, coapte pe tablă și foc – razi, așa, ochiometric, mere, morcovi și gutui. Pui multă ceapă și puțin ulei. Dafin, piper boabe și o linguriță de Vegeta. Însă cel mai important ingredient e să ai chef fix atunci să faci ce faci.
Merge mai bine zacusta pe care o faci cu proza sau cu poezia ta?
Cu poezia, la greu. Poezie și proporție – câtă ceapă bagi în zacuscă și câtă grasă în tine (de Cotnari) – multă ceapă și puțină grasă. Obligatoriu, chiar ritualic – șprițerul se bea din halba de muștar Dijon. Și musai și o muzică pe youtube, efectiv o zacuscă de muzică, tot ce-ți face plăcere maximă: Simon & Garfunkel, Bruce Springsteen, Bjelo Dugme, Djordje Balașevici, tamburași, Phoenix, Dida Drăgan, coloane sonore din filme sau chiar recitaluri – Charles Bukowski, Cezar Ivănescu. Prepararea zacuștii înlocuiește relația cu pământul, cu natura, cu truda, cu meșteșugul supraviețuirii. Pentru mine, ca om de oraș care a petrecut mult timp la sat, zacusca e un fel de chemare a străbunilor, vocea din șpais a zeului Aivar (aivar – denumire a zacuștii în cusina balcanică).
Gândești în sârbă mai întâi sau în română proza pe care o scrii? Dar poezia?
Le scriu pe ambele în amândouă limbile, gândesc în limba în care scriu la momentul respectiv, nu traduc în sinea mea. Doar aleg. E ușor, e ca un soft, e la buton. Deseori constat că același text scris în ambele limbi poate fi perceput la aceeași vibrație.
Și o derivată a întrebării anterioare: unde e partea slavă mai bine/ mai adânc plasată la tine – în poezie sau în proză?
Totul ține de alegere și capriciu: cărui anume suflet mă adresez – celui slav sau celui latin, căci atunci când scriem, ne adresăm, în primul rând, nouă înșine. În sârbă pot accentua mai bine duritatea, miezul și implacabilul, e limba mai lipsită de negocieri, mai brută, însă mai cuprinzătoare, iar în română pot fi mai domolit, mai elegant, mai migdalat.
Ce e pentru tine – adânc, arhetipal – acolo, în pustă?
Demonul spațiilor deschise, memoria genetică a grănicerului și a destinului său azvârlit pe un teritoriu plat, în care dezrădăcinarea precede înrădăcinarea. Mai exact, actul de vânare a sinelui într-o geografie în care nici nu te poți ascunde de tine, însă nici nu te poți prinde. În care te confunzi cu orizontul care are același chip și la răsărit și la asfințit. Stepa, nomadismul, hoinăreala, vagabondajul, decojirea de propriul surplus prin simpla lipsă de adăpost, aparenta eliberare a spiritului prin eterna încarcerare într-un spațiu larg. Și Aranca, satul bunicilor și părinților mei – în traducere, pârâul de aur – o metaforă perfectă pentru un căutător de aur, un prospector alchimist al propriului sine, al alter ego-ului său și al băiatului blond cu plete cărunte care trebuie să trăiască viața asta aici și acum.
E (multă) pustă și în orașele mai mari pe care le știi, pe care le-ai locuit?
Da – Timișoara, Arad, aici intră și Oradea. Orașe cu râuri, Timiș, Bega, Mureș, Criș, orașe cu diguri și vegetație de luncă, orașe întretăiate de căi ferate și împrejmuite de alte spații deschise, ca de o sârmă ghimpată. Orașe cu întinse cartiere muncitorești, ce formează sute de cetățui, pe unde șerpuiesc mii de străzi, străduțe, intrări, în care-i condensată și astăzi vechea, imensa populație a cartierului.
Cum metabolizezi marginalitatea, ce e cu ea în literatura ta? Marginalitate – ca obsesie literară?
Obsesia literară cu marginalitatea vine din experiența empirică, cea de pe teren, adică ceea ce observ neschimbat și neclintit în ultimii treizeci de ani în rândul populației de rând, în pofida schimbării vremurilor, în pofida avansului tehnologic și virtualizării lumii. Este vorba de complacerea unui segment consistent al populației în mizerie și în epoca apusă, pe plan mentalitar, și, implicit, comportamental, care anulează orice tip de schimbare, redefinire sau ascensiune. Vorbim de autosuficiența omului vechi, căruia îi plac stivele inutile din garajele de fier și din balconul cu grilaj de fier la ferestre, de omul care încă ține pe poarta casei țepi și sârmă ghimpată, de omul obișnuit ca altcineva să-i facă treburile – statul român, primăria, de omul în a cărui conștiință dăinuie cuvintele cheie din comunism precum comitet, administrator, raion, șef de post, stingeți lumina și nu călcați iarba. Nu avem timp să medităm asupra acestui om vechi, pentru că nu avem de-a face cu el în graba noastră zilnică și multitudinea de joburi, însă el există, este numeric, și îl întâlnim peste tot – în magazine, în piețe, în spitale, la poștă, în farmacii, ghișee, în trafic etc – este România veche, la fel cum e România nouă formată din zecile de cartiere nou construite tot la periferiile marilor orașe. Marginalitatea – ca încăpățânare și încremenire în timp a generațiilor depășite de vremuri, care întregesc, într-un mod trist și discrepant, imaginea mai multor Românii în una singură.
Au nevoie de dreptate – prin literatură măcar – cei marginali? Scrii cu un asemenea sentiment la purtător despre lumile acestea?
Scriu în calitate de observator care a trăit în ambele vremuri, fără nici o valență ideologică: dreptatea și nedreptatea se exclud reciproc. Cei care se complac acum sunt oamenii care s-au complăcut și atunci. Toți au avut la dispoziție treizeci de ani să miște din loc, sau nu. Ce dreptate literară îi pot oferi, de exemplu, unei frizerițe din Piața Doina, care mă tundea din 1982 și era sex simbol pe atunci, iar astăzi e tot acolo, e o tanti răblăgită, locuiește tot peste drum de servici, în același apartament cu două camere, nedecomandat, cu gratii la geam, iar casa scărilor încă mai are acele cutii poștale din metal, cu lacăt? Încerc, însă, să le fac o dreptate invizibilă în viața de zi cu zi. Cumpăr de la ei legume și flori la marginea bordurii, multora le-am făcut cumpărături în primul val de pandemie, le mai arăt una-alta pe telefon, deși răbdarea nu este atuul meu principal. Mă întreb: oare fac ei mai mult parte din lumea noastră decât noi din a lor, oare suntem noi doar intruși în timpul lor oprit, sau e vorba, simplu, de o multitudine de lumi într-o societate răpusă de veșnica tranziție?
Care e centrul lumii pentru prozatorul Borco Ilin? Același și pentru poetul Borco Ilin?
Același. Eu și viața mea suntem centrul lumii pentru poetul și prozatorul Borco Ilin. Pusta și cartierul, cosmogonia satului și a orașului, sinele neprins și nedevenit în crângurile Mureșului și pe betoanele din spatele garajelor, sinele împrăștiat pe calea ferată și apoi compus din cioburi în boema și birturile orașului. Motociclistul, doctorandul, fotograful, PR-ul, hoinarul autosuficient și omul sociabil care sunt. Ține de moft ce va fi – poezie sau proză, amintire sau ancorare în prezent, vibrație imediată sau reculul ei.
Ce e, în proza ta, Timișoara-zero-photoshop?
Este orașul asediat de aspectele vii ale vremurilor trecute. Cum este influențat omul nou de omul vechi, cel care încă nu se dumirește, după atâta vreme, unde a dispărut atotputernica monedă de schimb și influență cu chipul țigărilor Kent, BT sau a săpunurilor Fa, a sprayurilor 8×4, ținute în dulapurile cu haine pentru medici sau polițiști, sau sticla de Pepsi și ciocolata Toblerone.
De ce are nevoie literatura de bătrâni?
Pentru că sunt, deopotrivă, oglinda vremurilor care au trecut și proiecția posibilei repetări a comportamentelor, alegerilor și destinelor umane. Pentru că ilustrează experiențe și pilde de viață bune și proaste, pentru că angrenează o gândire polarizată pe conjuncturi, epoci, noroc, liber arbitru, șanse și neșanse, puterea de caracter sau slăbiciuni, și pe aleatoriu, pentru că sunt un material antropologic. Și pentru că viața lor e deja spate în spate cu moartea lor.
Vor mai fi batrani in prozele tale?
Cunoscuți, tot mai puțini, necunoscuți, la fel – tot mai puțini. Despre cei cunoscuți am scris, iar cei necunoscuți vor fi, bănuiesc, doar apariții episodice, pentru autentificarea realității.
Tragi (ca la galere) mai tare la proză decât la poezie?
Poezia mă solicită mult mai mult decât proza, poezia trebuie să fie perfect de onestă, perfect de testamentară, perfect de cuprinzătoare și perfect de neirosită la cuvinte. Poezia e radiografia doar a sinelui, în scriitura mea, o mare obligație, pe când în proză poți se te-ntinzi și asupra alterității, asupra celorlalți.
Și cartea aceasta, ”Jurnal de pustă” – recentă, splendidă din punctul meu de vedere – e scrisă pentru că, chiar tu ai spus asta cândva, scriind, te aperi de moarte?
Dacă nu facem ceea ce știm și putem e ca și când n-am fi. În cazul meu, scriitura – dacă n-aș scrie, n-aș fi. Mai departe, moarte metaforică sunt și toate lucrurile netrăite sau nefăcute la timp. Neîndeplinirea rolului tău față de tine însuți e moartea. Scrisul este unul dintre tărâmurile pe care mă apăr de moarte – pot să scriu, îmi place să scriu, îmi sunt dator cu o nemoarte, măcar în acest context.
”Jurnal de cartier” – proiectul despre care știu că e pe masa ta de lucru – e un alt fel de ”Jurnal de pustă”?
Este vorba de Timișoara Zero Photoshop, cu povestiri din oraș, fără gram de ficțiune, din cartierul enorm care este Timișoara și România întreagă, despre piețe și supermarketuri, trafic și administrație, duelul neoficial al omului vechi cu cel nou, două timpuri într-unul. Titlul de Jurnal de cartier e doar unul care ar ține brendul sau colecția de jurnal pliat pe genul meu de povestiri, însă în original ar purta amprenta istorisirilor pe capitolele Madăfacărul și Profi catastrofi, la fel cum am un alt proiect de proză, finalizat, Aștept Tăria, care ar completa primul volum de povestiri din Așteptăria, Brumar, 2015.
Zici așa: ”scrisul e mântuirea de sine”. Ce a vrut să spună poetul & prozatorul când a formulat așa?
Da, scrisul e mântuirea de sine, un fel de pedeapsă a izbăvirii – în sensul că izbăvirea este în mâinile tale, vrei-nu vrei, prin simplul fapt că poți. Prin scris te cerți și te ierți, te judeci și te pedepsești, te detești și te răscumperi, te monitorizezi în timp, te reinventezi, te ascunzi sau te descoperi. Prin scris fugi de nedevenire. Nu-i musai să devii scriitor celebru, miza nu-i asta. Miza-i să-ți dai șansa pe care ți-ai creat-o singur.
notă: acest dialog a fost publicat în numărul din luna aprilie 2022 al revistei Orizont.
