Povestea lui Spartacus este în primul rând o poveste de război: un clasic studiu de caz al unei insurecții, conduse de un geniu al tacticilor de gherilă, și al unei contrainsurecții inițiate de o putere convențională, care a învățat lent și dureros cum să înfrângă inamicul cu armele acestuia. Războiul lui Spartacus este, de asemenea, o poveste despre un conflict etnic. Spartacus era trac, dar mulți dintre oamenii lui erau celți; erau mândri, independenți și se luptau ca niște
fiare. Scindările tribale i‑au transformat pe rebeli în clici învrăjbite care nu-și mai ascultau conducătorul. Marșul spre libertate a degenerat într‑un război între bande și, ca de atâtea ori în istorie, revoluția a eșuat.
Povestea lui Spartacus este totodată o poveste de iubire și o cruciadă. Spartacus a avut o soție sau o concubină; numele ei nu a fost consemnat. Preoteasă a lui Dionysos, această nenumită tovarășă de viață a predicat un mesaj instigator. Se inspira din teologia eliberării care declanșase revoltele anterioare ale sclavilor Romei și care încă ațâța războiul antiroman dezlănțuit de 15 ani în estul Mediteranei. Spartacus avea o misiune divină.
Războiul lui Spartacus este și o poveste de politică identitară. Răsculat împotriva Romei, Spartacus era mai roman decât ar fi fost dispus să recunoască și cu siguranță mai roman
decât ar fi putut să admită romanii. I‑a îngrozit pe romani nu doar fiindcă era străin, ci și pentru că le era atât de apropiat.
